Doctorul Florin Mătrescu provine dintr-o familie de luptători anticomuniști. Personalitate puternică, în timpul regimului comunist, Florin Mătrescu a intrat în conflict cu directorul Spitalului Municipal București. Atunci a hotărât să plece în Germania Federală, unde a fost medic peste 20 de ani. Acolo, a continuat să dezavueze dictatura comunistă din România, prin eforturi deosebite și pe banii lui. A contribuit la organizarea rezistenței anticomuniste din Germania, iar după căderea sistemului bolșevic, s-a întors în țară. Încă mai avea iluzii. A tradus Constituția Germaniei Federale și a oferit-o spre studiu și aplicare conducătorilor Convenției Democrate. Inutil, fiindcă toți cei 15.000 de specialiști știau ce aveau de făcut. Ulterior, și-a oferit serviciile ca doctor cu practică într-o lume cu mari performanțe în domeniu. Confrații l-au primit cu suspiciune. În paralel, doctorul Florin Mătrescu a rămas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea „Holocaustul roșu” este rezultatul acestor cercetări personale. Pe 7 septembrie 2006, Florin Mătrescu, împreună cu alți intelectuali români, a realizat la Cluj un autentic proces al comunismului. Acțiune care, din nefericire, nu s-a bucurat de atenția cuvenită din partea presei și a prietenilor lui Vladimir Tismăneanu, inchizitorul „epocii de aur”. N-a înțeles atunci că „tot noi” trebuie să facem rechizitoriul „holocaustului roșu”…
– Domnule doctor Mătrescu, ați realizat o carte fundamentală pentru înțelegerea istoriei moderne și contemporane a României, a Europei și chiar a lumii. De ce i-ați spus „Holocaustul roșu”?
– Întrebarea e legitimă, pentru că această sintagmă îmi aparține, fără lipsă de modestie. N-a fost așa greu s-o găsesc. Nu cred că e atât rezultatul căutării mele, cât al faptului că am avut curajul să folosesc acest termen, rezervat în exclusivitate „holocaustului negru” sau „holocaustului nazist” și de aici, paralela cu ceea ce au făcut comuniștii mi s-a părut absolut firească. Aproape nu-mi vine să cred că sunt primul care s-a gândit la această sintagma. N-a fost o chestiune de inovație, cât mai mult una de curaj. Fiindcă în lumea vestică – mă refer în special la Germania – se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului și holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbească despre cealaltă tragedie, care i-a urmat nazismului: complexul vinovăției.
– De ce?
– Pentru că, într-un fel, în Germania, complexul vinovăției se cultivă. Un autor celebru și un om de mare corectitudine – este vorba de Norman Finkelstein – a avut chiar curajul să scrie o carte despre Industria holocaustului – reflecții cu privire la exploatarea suferinței evreilor. Există cercuri care, din aceasta tragedie a poporului evreu, au făcut o afacere aducătoare de bani. Vă reamintesc că, în afara de Procesul de la Nurnberg, care a fost în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul negru, s-au adăugat despăgubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar și generațiilor care au urmat și care însumează deja cca 180 de miliarde de Euro. Bani plătiți de-a lungul timpului. Când ai în urmă un trecut istoric tragic, aducător de bani și dacă îți întărește și poziția în societate, e firesc să-ți aperi cu dinții această lume ciudată a holocaustului. Ba chiar s-a deviat și s-a spus că, dacă cineva ar îndrăzni să compare holocaustul cu altă tragedie din istoria omenirii, ar însemna că pune în discuție un soclu de care n-ai voie să te-atingi. Rezultă de-aici o anumită teamă pentru istoricii care încearcă să compare cele două tragedii. Un mare istoric german actual, Helmuth von Mollte, spune că, fără comunism, n-ar fi existat fascismul. Că fascismul a fost o contra-reacție la comunizarea Europei.
– Este justificată o asemenea percepție?
– E de discutat, cu argumente pro și contra. E foarte greu de spus dacă e în întregime adevărată și cred că aici e cheia problemei. Fără îndoială ca Mollte are dreptate în parte, dar nu sunt istoric și nici contemporan cu cele două tragedii. Nu știu dacă a fost chiar așa. În orice caz, este evidentă asemănarea dintre doctrina fascismului și cea a comunismului și mai ales menținerea la putere a acestor regimuri printr-un aparat de teroare, cu o componentă specifica fascismului. Hitler, spre deosebire de Stalin, a dus la început o politica economica benefică pentru Germania. A rezolvat problema celor 7 milioane de șomeri, a restabilit demnitatea poporului german, umilit prin Pacea de la Versailles, a creat locuri de muncă, a făcut autostrăzi, o mașină pentru popor – Volkswagen etc. Manipularea mulțimii prin doctrină, alături de acoperirea monstruozității – mă refer la lagăre, la Auschwitz și celelalte – i-au creat o oarecare popularitate legitimă. Ce popularitate aveau Lenin sau Stalin, care au provocat o întreagă tragedie?
– Totuși, există astăzi ruși care-i fac din nou statuie lui Stalin, pe care îl văd ca pe un erou al Uniunii Sovietice. Că el ar fi salvat Uniunea Sovietică de la dispariție, că dacă n-ar fi fost el, Hitler ar fi reușit s-o distrugă. Există o asemenea percepție în Răsărit.
– Teza aceasta are și ea un dram de legitimitate. Numai că este și aici o imensă manipulare. Să vedem legitimitatea. Stalin a știut să mobilizeze poporul rus într-un mod foarte abil, în acea parte a războiului când nemții au ajuns la porțile Moscovei. Este vorba de acel act de trădare, decisiv pentru război, când armata germană, în loc să prindă ca într-o pungă zeci de divizii sovietice, printr-un avertisment venit de la Orchestra Roșie din Elveția, sovieticii au fost preveniți, au început atacurile de artilerie mai devreme și așa au evitat o catastrofă militară de proporții, care probabil ar fi deschis întreaga Rusie armatei germane. Au fost deci erori militare, dar și imense greșeli politice, care nu se datorează atât Wehrmacht-ului, cât aparatului de propaganda al SS și anume politica rasială, de discriminare a oamenilor și de tratare a rușilor ca popor inferior, ca neoameni, deși sunt rasă nordică, la fel ca germanii. Sunt înrudiți.
– Interesant este că germanii de astăzi ar avea suficiente motive să vorbească despre Holocaustul Roșu, dar totuși n-o fac.
– Așa e. Prin urmare, au fost greșeli militare, au fost erori politice îngrozitoare față de poporul rus. Iar Stalin și-a tras de partea lui, printr-un discurs demagogic, Biserica. E cunoscută demonstrația făcută cu 3.000 de preoți devotați KGB-ului, care s-au rugat la Dumnezeu, în Piața Roșie, pentru Matuska Rossia. Ideea că Stalin apără Rusia, ca are de partea lui pe Dumnezeu și Biserica pravoslavnică a fost un factor de propagandă foarte important. Deci, în afară de această efervescență a naționalismului rus în față agresiunii germane, imperiul sovietic avea o experiență tragică de pe urma lui Stalin. Aproape distrusă și cu economia la pământ, URSS a supraviețuit numai cu infuzie de capital și tehnologie occidentală. Cel mai substanțial transfer venea din America.
– De ce credeți că, dintre cele două rele, americanii, care făceau comerț și cu URSS, și cu Germania nazistă, au optat în final pentru ciuma roșie?
– Răspunsul nu-i simplu. În primul rând, nu se cunoaște o atitudine de dreapta a Statelor Unite în secolul XX. America a făcut permanent caz de democrație și s-a pretins țara cu cel mai democratic regim din lume, chiar dacă obârșia democrației aparține Angliei. America nu a avut niciodată o înclinație spre ceea ce noi numim „centru-dreapta” și către o doctrină creștină. Nu putem defini nici acum curentele politice din SUA. Știm că exista două partide care alternează la putere, dar mi-ar fi greu să încadrez politica dusă de republicani sau de democrați într-un curent politic sau doctrină. Ceea ce este sigur – democrații au fost așezați mai la stânga decât republicanii. Atunci avem dintr-o dată o țară care, la apariția comunismului în Europa, n-a reacționat cum ar fi trebuit să reacționeze o țară creștină. America e un stat în care Biserica e secularizată, unde religia nu se predă în școli, unde se depune jurământ masonic, dar se jură și pe Biblie. Prin urmare, americanii nu au avut imediat o reacție de respingere a comunismului. În al doilea rând, destule cercuri americane au susținut financiar comunismul, pe Troțki și pe Lenin. Prin urmare, a existat o colaborare, nu s-a cultivat repulsia față de comunism. Imediat după Revoluția din Octombrie, Rockefeller avea exploatări petroliere în Caucaz. Avea bancă în centrul Moscovei, existau schimburi comerciale și de tehnologii. Numai pentru opinia publică sovietică, a fost prezentată America drept un adversar al comunismului. În realitate, între cele două războaie mondiale, a existat o colaborare perfectă, de aproape 20 de ani, între URSS și SUA. S-a adăugat apoi un pretext, un alibi extraordinar pentru americani: ajutându-i pe sovietici, s-au opus fascismului. Acest alibi le-a favorizat continuarea ajutorului masiv pentru URSS, care trebuia să se mențină pe linia de plutire. Cum a ajuns un sistem falimentar la o asemenea forță militară? Nu doar printr-un buget militar uriaș. Existau apoi 17 orașe din seria „X”, care au adus prizonieri germani din toate orașele Germaniei cucerite. Toată intelighenția germană era adusa după invazia sovietică în aceste orașe cu circuit închis, cu condiții de viață chiar foarte bune.
Așa au ajuns sovieticii la o tehnică militară care să-i concureze pe americani. Mare parte din tehnologia nucleară au furat-o. Este un adevăr axiomatic. Toți erau agenți KGB. Au fost cercuri de stânga din SUA, care cedau din convingere. Un exemplu este procesul soților Rosenberg, condamnați la moarte pentru tehnologie furată, fiindcă aveau resentimente față de America. Mai sunt fizicienii germani, confiscați după război. Există documente că americanii au acordat ajutoare URSS în domeniul nuclear, chiar și ulterior.
– Ați vorbit de jurământul masonic în societatea americană. La ce vă referiți?
– La un lucru foarte simplu. America, fără masoni, nu există. Este statul masonic ideal. În niciun alt stat din lume, lojile masonice nu exercită o influență mai mare în viața politică, economică, financiară, socială. În călătoriile mele prin toată lumea, n-am văzut niciun oraș în care, în centrul localității să fie temple masonice de rit scoțian, etalate precum catedralele în Europa creștină. Am văzut la intrarea în orașul Sedona din Arizona, pe o placă de lemn, ziua și locul unde au loc întrunirile lojii. Este de notorietate. Un stat care se pretinde creștin are peste 400 de religii și culte. Vicepreședintele Dick Cheney a fost fotografiat când depunea jurământul: avea cele două coloane masonice ale templului lui Solomon în spate.
– Mai este valabil astăzi jurământul masonic de care vorbește Nicolae Paulescu, ritualul cu țapul pe care ciracul, legat la ochi și în patru labe, trebuie să-l sărute sub coadă?
– Fără îndoială. Mulți americani obișnuiți cred că țara lor e creștină, dar știu că trebuie să facă și compromisuri ca să promoveze într-o funcție. Trebuie să ai un anumit loc în ierarhia masonică, altfel nu poți promova în Statele Unite. Acasă, americanul respectiv poate să fie un bun tată de familie, să-și dorească copii și să și-i educe conform moralei creștine. Există deci o duplicitate similară cu cea pe care noi am trăit-o în comunism.
– O asemenea duplicitate a început să se exporte și în România după 1990.
– Exact. Nu este o acuză la adresa poporului american, un conglomerat de națiuni, unde putem găsi orice stare de fapt. Cu siguranță însă că politica americană se face la nivelul lojilor. Într-un interviu, Dan Lăzărescu spunea că nu poporul american își alege președintele, ci lojile din Washington și Baltimore. Procesul electoral n-are nimic de-a face cu democrația. Așa cum George Bush și John Kerry au făcut parte din loja „Oasele și Craniul”. Democrația este un joc pentru mulțime. În realitate, hotărârea aparține lojilor. Ce se întâmplă cu pax americana n-are nicio legătură cu ce crede poporul american despre politică. Am fost în America de șase ori. Am înțeles că pe Coasta Atlanticului domină lojile de stânga sau ale Marelui Orient. Coasta Pacificului este controlata de masoneria de dreapta și are tot o politica străină poporului american, pe care-l găsim în orașele mici, în ferme, acolo unde oamenii nu sunt contaminați de politica.
– Nu este falsă disjuncția masonerie de dreapta – masonerie de stânga?
– În parte, da. Între ei, există, prin definiție și prin regulamente, o armonie, cuvânt auzit frecvent la televizor, un semnal care arată că în subteran noi ne înțelegem și putem discuta orice temă din politica lumii. Concurența apare numai atunci când vine vorba de aria de acțiune și influență, de teritoriu. Deci o adevărată luptă între ei apare numai atunci când se creează grupuri de interese. În subsol, acolo unde se întâlnesc cei de gradul 33 de Rit Scoțian sau Marele Orient, există o concordanță totală. De fapt, la masa dintre cele două ordine care guvernează lumea are loc o împărțire a teritoriului. O să spuneți că este o fabulație; e dreptul dumneavoastră.
– În perioada interbelică s-au făcut studii ce arată că Loja B’nai B’rith de la New York ar fi capacul universal pentru toate aceste jocuri cu aparență de stânga sau de dreapta. Care este adevărul?
– Este o afirmație incorectă că B’nai B’rith ar fi vârful ierarhiei. Noi știm ceva despre ierarhia masonică mondială după apariția descrierii piramidei masonice de către John Todd, care a fost mason de gradul 33 și a făcut parte din Tribunalul Rothschild – o grupare de 13 – forul suprem al masoneriei mondiale. El a atras atenția că pe dolarul american se află treptele piramidei masonice, care dețin puterea mondială supremă. Cam două treimi din această piramidă o formează așa numiții iluminați: ei dețin puterea efectivă a masoneriei mondiale, și sunt cam 5.000 de persoane. B’nai B’rith este un ordin kazar. Nu are nicio legătură cu evreii. Kazarii sunt o populație turcă, trecută la mozaism, în secolele VIII-IX. Are cam 500.000 de membri în lume și, după Todd, se încadrează în treptele superioare ale masoneriei, deci nu se află în vârful piramidei. Există însă structuri masonice în care kazarii au o reprezentare prevalentă. La întrebarea cât de puternic este ordinul kazar în structura masoneriei mondiale, răspunsul este: covârșitor.
– Așadar, masoneria ar fi implicată în toate procesele politice mondiale, inclusiv în construirea comunismului, a epocii de aur. Nu le atribuim prea multe masonilor?
– E un lucru pe care l-am aflat destul de târziu. Sloganul era că tancurile rusești – rareori spuneam „tancurile sovietice” – ne-au adus comunismul. Țăranul român a venit în contact direct cu mujicul rus, care avea mitralieră, prăda, viola. El nu știa cum arată un NKVD-ist. În schimb, același țăran român, contrar propagandei comuniste, a rămas cu o imagine rezonabilă, chiar frumoasă, despre soldatul german, care plătea fiecare găină, fiecare litru de vin. Sistemul nazist a devenit un epifenomen, doar de câțiva ani. Actele de cruzime au fost opera unui număr redus de germani. Pe când sistemul sovietic și doctrina bolșevică, cu Ilia Erenburg – un ucigaș cu sânge rece prin instigare la crimă – au creat un soldat bolșevic reeducat, cu o morală de luptă îngrozitoare. A ucide făcea parte din doctrina de ocupant a soldatului sovietic, pe când armata germană a venit ca parteneră în România. Când un neamț apărea în tramvai, cei din jur aveau senzația de securitate. Iar când intra soldatul sovietic, săreau pe geamuri, ascundeau femeile, țuica era răsturnată în șanț. Se confruntau două civilizații, două armate.
– Cartea Holocaustul Roșu demonstrează că sistemul comunist a fost un experiment de distrugere socială. De ce?
– Niciun sistem politic nu se poate edifica fără o bază materială. Idei politice, de transformare revoluționară, au avut și alții în istoria lumii. Pentru a transforma o ideologie în dorința de a acapara un teritoriu, de a lua puterea politică de la altcineva, trebuie mulți bani și forță materială. Când am văzut ce se întâmplă în lumea vestică, m-am întrebat imediat: Cine a finanțat comunismul? Pentru că eu, organizând demonstrații anticomuniste cu doar câteva zeci de oameni, inițial, făcând un sediu al Congresului Mondial Românesc și al Națiunilor Captive, plătind chiria pentru acea cameră, organizând ziua națiunilor captive pe banii mei și o conferință de presă la care nu venea nimeni și văzând cât mă costă, normal că mi-am pus întrebarea firească: dacă noi, pentru o eficiență atât de redusă, depunem eforturi financiare atât de mari, oare ce a însemnat să organizezi revoluția bolșevică? Troțki n-a venit cu o gentuță în Europa, ci a traversat Atlanticul însoțit de vreo 500 de camarazi, care de fapt erau ostași de elită, instruiți pe un teren oferit de Rockefeller. Astfel încât, Troțki, dintr-un idealist cum părea – pentru că idealistul poate avea toate culorile – am văzut dintr-o dată o persoană pragmatică, pregătită să facă revoluție, cu o mică armată lângă el. S-au adăugat ulterior finanțarea americană pentru statul sovietic, fondurile alocate pentru partidele comuniste. În Germania, la un moment dat, fonduri ale Bisericii Evanghelice erau deturnate către sandiniștii din Nicaragua. Dintr-o discuție la televizor a rezultat că bietul contribuabil german își vedea donațiile făcute pentru Biserica mergând spre o mișcare de gherilă comunistă. Așa s-a închegat mecanismul explicării punerii pe scenă a comunismului, menținerea lui ca sistem și mai ales extensia lui, printr-o finanțare care ține de anumite cercuri financiare. Încercând să eșalonăm cronologic expansiunea acestui monstru, m-am lămurit că revoluția bolșevică nu a fost o mișcare spontană, într-o situație specială – o armată țaristă vlăguită de război, mujicul rus sătul de sărăcie și de război – ci a existat un factor subiectiv, au fost agitatori care au aprins scânteia și au știut unde să acționeze pentru a face revoluție.
– Din cartea dv. rezultă clar că de experimentul comunist tot masonii se fac vinovați și tot ei l-au distrus, pe principiul „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Există aici o anume continuitate?
– Fără îndoială! Asta pentru că a intervenit altceva. E continuitate, dar cu alte mijloace. Masoneria n-a fost niciodată de dreapta. Doar că lojile de Rit Scoțian din care fac parte familiile regale din Europa sau Ritul Scoțian din America, sunt mai de dreapta decât Marele Orient.
– Nu este tot o iluzie întreținută? Am întâlnit masoni români care pretind că fac parte din loja de dreapta „Bujor Sion”…
– Nu, nu este o iluzie. Este în parte și un act de manipulare. Eu trebuie să demonstrez alegătorului că am ceva cu dreapta sau că sunt opus stângii măcar. Altfel, cum s-a întâmplat că în loji masonice de dreapta au intrat o mulțime de ofițeri de securitate? Prin urmare, este un joc politic. Experimentul comunist are legătură cu ideologia masoneriei, care este atee și internaționalistă. Deci masoneria nu are cum să fie de dreapta.
– Dacă parcurgem toate etapele, de la Revoluția Franceză până la construcția europeană actuală, care este scopul politic discret al masoneriei?
– Nici nu mai este discret pentru cei care citesc. Am creat comunismul fiindcă este foarte apropiat de ideologia masoneriei, care tinde spre un guvern mondial și un stat masonic unic. Iar pașii către acest stat masonic unic sunt Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei. Iar ce va urma este un guvern mondial cu dependență politica socialistă sau comunistă, conform ritualurilor masonice. Prin urmare, ne îndreptăm spre un guvern mondial, care nu va avea alături Biserica, în calitate de sfătuitor. Ne îndreptăm spre un stat care vizează distrugerea națiunilor, a familiei și a religiei. Se dorește concentrarea puterii într-un singur centru sau în câteva centre de putere. De aceea, internaționaliștii, mondialiștii, globaliștii nu sunt în niciun caz de dreapta. Ei doar mimează un joc al dreptei. Problema vizează doar concentrarea puterii.
– În această luptă teribilă pentru putere, care mai este adversarul redutabil al masoneriei?
– Naționalismul. Mai întâi trebuie însă precizat că sucombarea imperiului comunist a fost un act deliberat și calculat. Sistemul nu mai funcționa, își făcuse deja datoria. Una din misiuni era să mențină o mare parte a globului într-o stare de subdezvoltare, de dictatură, provocând erodarea statului național. Să ne imaginăm că, dacă țări mici, ca Singapore sau Coreea de Sud, au devenit concurenți comerciali puternici pe piața mondială, ce-ar fi fost țări cu tradiție ca România, Polonia sau China, ce concurență uriașă ar fi creat aceste state pentru cei vreo 5.000 de indivizi care vor să țină în mâini puterea lumii? Dacă aceste state ar fi beneficiat de un regim democratic? Experimentul comunist de inginerie socială nu numai că a ținut mare parte din lume sub dictaturi odioase, care au distrus destine individuale, dar a anihilat economiile naționale. Prin tratate comerciale subterane, bogățiile acestor țări au fost spoliate. Ne aflăm într-o țară în care s-au defrișat pădurile și s-au furat resursele de uraniu și de alte rezerve strategice. Scenariul este valabil pentru toate statele ex-comuniste. În acest timp, lumea occidentală a progresat. Nivelul de bunăstare a crescut. Concomitent, statul masonic, bine organizat, are grijă să satisfacă niște nevoi elementare ale omului obișnuit. Asta e deosebirea colosală între Europa Occidentală și țările post-comuniste. Așa s-a ajuns ca nivelul de viață al omului mediu din vest să fie cu mult superior față de cel al individului din spațiul comunist.
– Să înțelegem că se pregătește un imperiu mult mai subtil, mai pervers decât comunismul, un imperiu al consumismului?
– Un imperiu mondial, în care vor domni consumismul și datoria (trăitul „înainte”, pe cărți de credit), împovărarea până la sfârșitul vieții pentru casă, mașină, studiile copiilor. Anumite drepturi ale omului se vor reduce treptat. În comunism, îmi era frică să nu se oprească mașina neagră a Securității în față casei, ca să-l aresteze pe tata, pe bunicul sau pe un vecin. Mașina neagră dispare acum. Cei care vorbesc limbajul politic corect sau se comportă politic corect vor fi oamenii viitorului, pe care mondialiștii se sprijină. E o variantă a lui homo sovieticus.
– De ce mondializarea e percepută de unii observatori ca ultima revanșă față de națiunile lumii?
– Fără îndoială că este o percepție corectă. Așa cum masoneria a contribuit și la făurirea statului român. Dar atunci ne aflam în momentul în care se lucra la erodarea imperiilor, a regatelor și trebuiau stimulate statele naționale. Deci acceptarea statelor naționale era un pas, fiindcă pe atunci, dușmanul numărul unu al masonilor erau imperiile. În acel context, România și-a dobândit independența națională. După ce-am terminat cu imperiile, am ajuns la faza în care avem în față națiunile. Întâi monarhiile, pe care, dacă nu le-am terminat, le distrugem din interior prin compromiterea familiilor regale. Prințesa Diana a fost transformată, dintr-o posibila purtătoare a coroanei regale britanice, într-o femeie de proastă calitate. În familiile regale din Suedia, Danemarca, Norvegia, au pătruns – prin căsătorii probabil dirijate – componenți ce nu fac cinste acestor familii. Cuvântul „regalitate” nu mai trezește respect total și supunere ca oameni dați de Dumnezeu pentru conducerea națiunii. Monarhia devine un dușman de bază, dar din ea n-a rămas mare lucru. Să nu uitam că șeful de la London City, care este mare mason, merge înainte, iar regina Elisabeta a II-a vine după el. Prin urmare, regii rămași au putere consultativă, drepturile lor s-au redus foarte mult. Regele Spaniei colaborează mult cu prim-ministrul, are discuții private, dar hotărârile guvernului socialist nu se iau de comun acord cu regele. Socialiștii fac tot ce spun lojile superioare. De aceea, și regelui Mihai, care face și el parte din Ritul Scoțian, nu i s-a dat dreptul să rămână în România. Am convingerea ca așa a fost. Când s-au adunat un milion de oameni în fața lui, putea să rămână în România. Dar se hotărâse să nu mai existe regalitate. După distrugerea monarhiilor, se anihilează națiunile. Acesta este procesul la nivel macroscopic. La scară microscopică, instituțiile care ne sunt adversare și care trebuie să dispară sunt Biserica, Armata și Familia. Această erodare continuă arată planul foarte clar al unei instituții ce nu are nimic în comun cu morala noastră creștină.
– Există în Vechiul Testament un dicton straniu: „Voi veți înghiți aurul lumii!”. Nicio națiune nu are înscris ceva similar în cartea ei fundamentală. Unde merge aurul lumii moderne?
– La ora actuală, nu se mai poate răspunde simplu, nici cunoscătorii nu pot spune unde este trezorierul principal. Ca să evaluam unde se concentrează banii, vă amintesc un lucru. Când făceam o călătorie în Statele Unite, ceream la bancă dolari. De fiecare dată, primeam bancnote noi. Toți turiștii germani, care pleacă peste Atlantic, primesc bani noi. Dolarul circulă în întreaga lume. Cum să tipărești atâția dolari noi? Trebuie să ai acoperire. Nicio țară din lume nu are însă acoperire în aur, platină sau acțiuni bancare pentru emisiunea de dolari. Prin urmare, emisiunea de dolari costă doar hârtia, cerneala și manopera. Nu mai are nicio acoperire. Și atunci, cum răspundem la întrebarea unde este depozitul bancar al lumii? Înainte se făcea trimitere la depozitul de lingouri din aur al Băncii Naționale. Azi, vedem niște virgule care se mută în calculator. Am trăit în Germania un episod interesant. Fără să dau detalii, o anumită firmă avea o datorie foarte mare și era în pericol de faliment. Printr-un simplu joc cu mouse-ul, datoria s-a transformat dintr-o sumă fabuloasă într-una ridicolă, a unei familii obișnuite. Deci se joacă cum vor ei cu bunăstarea unei țări. Am devenit tributari cărților de credit și manipulării financiare prin bancă. Banul ca atare îl folosim pentru cumpărături mărunte. Se dau deja pensii pe carduri și în România.
– Înseamnă că nu trebuia să aruncăm cărțile de marxism, în care se scria că banii și națiunile vor dispărea…
– Se lucrează deja la asta. Se vor implanta cipuri sub piele, le vom arăta în fața cititorului electronic și vom beneficia de cumpărături în toate magazinele, fără bani. Cartea de credit este o etapă intermediară. După cum numerele recente de înmatriculare ale mașinilor sunt urmărite prin satelit. Nu sunt povești.
– Unde este salvarea, domnule doctor?
– Trebuie o precizare. Ca să ajungi la etapa în care te dizolvi în creuzetul globalizării, trebuie să fi trecut prin etapa democrației. Democrația este asociată de români cu noțiunea de bunăstare. Ei nu vor doar să-și expună liber opiniile, fără să scoată cineva pistolul pe masă. Democrația presupune, chiar în regulile fixate de masonerie, o realizare cât de cât a individului. De ce? Un mason care conduce un trust internațional – și ei le conduc în totalitate – nu-și poate permite să aibă salariați incapabili. Noțiunea de concentrare a puterii și de acumulare a banilor se leagă de competența subordonaților. Un șef de firma e foarte important – cazul Krupp-ului. Ultimul descendent al trustului era un homosexual și voia să transforme Insula Capri într-un paradis al homosexualilor. Nu a trezit rezonanțe favorabile în familie. N-a fost dezmoștenit, a primit o rentă viageră, dar n-a rămas conducător. Krupp s-a desființat și a devenit societate pe acțiuni. Preluată de masoni, fără îndoială. Prin urmare, democrația în lumea vestică a însemnat competență, eficiență. Societatea a produs bani și a permis un nivel de viață. Din considerente de calcul politic, nu din considerente creștine, masonii vorbesc frecvent de liniște socială. Ca să le tihnească procesul lent de cucerire a lumii, nu e nevoie de demonstrații în stradă.
– Nu au învățat asta de la marxiști?
– Posibil. Rezultanta a fost însă un nivel de trai ridicat.
– Ceaușescu a fost mason?
– Așa zic unii. Eu nu știu. Se zice că era în masoneria albastră, care nici măcar nu e o structură masonică. E o organizație pentru prostirea proștilor. Masoneria albastră acordă trei grade: este vorba de oameni care plătesc cotizație la masonerie, li se satisfac vanitățile că au intrat și ei într-o organizație secretă, care conduce lumea, de care au auzit și ei de la a șaptea mână. În realitate, nu au niciun fel de acces la operațiunile de împărțire a profitului.
– Se alimentează deja discret iluzia că numai intrând în masonerie poți avea afaceri mănoase, o carieră strălucită, acces la funcții în stat, chiar recunoașterea valorii artistice a operei…
– În parte, e valabil. Pare de necrezut, dar eu, care sunt un om obișnuit, am primit invitația să fac parte din loja Paneuropa, în care se afla Otto de Habsburg, ultimul urmaș al dinastiei. Am refuzat și am fost admonestat într-o situație îngrozitoare de un mason din New York. Cum de mi-am permis să refuz?! Mi-a cerut chiar și scrisoarea înapoi. I-am restituit-o. Am refuzat de patru ori să fac informări pentru Securitate pentru a putea pleca în străinătate, tot așa am refuzat și intrarea în masonerie. Fiindcă o consider la fel de pernicioasa. Dacă noi, românii, dorim să ne însușim democrația, să construim un stat democratic, o facem în speranța de a ne putea exprima opiniile, să nu mai vedem monstruozitățile de nedreptate socială de astăzi, să avem un nivel de trai comparabil cu al statelor occidentale. Dar pentru asta nu trebuie plătit tributul de a trece de la calitatea de membru de partid comunist la membru de lojă. Fiindcă asta echivalează cu trădarea sistemului nostru de educație. Ar însemna să subordonam interesele prin loja care își zice naționala unor loji internaționale. Nu pot ca intelectual să accept formularea masonică a laboratoarelor de idei. Întrunirile din loji se numesc „laboratoare de idei”. Sorin Roșca Stănescu își pune ca motto la editorial „Unele idei, înainte de a deveni evenimente, sunt pregătite în laboratoare”. Un cuvânt care nu e ales întâmplător. Și-atunci te-ntrebi ce rost mai au partidele, din moment ce, părăsind Parlamentul, Guvernul, Biserica, Tribunalul, Banca Națională, ne întâlnim în loja unde se iau realele hotărâri? Dacă optați pentru o societate democratică deschisă, cu egalitate, fraternitate, libertate, atunci de ce va ascundeți, domnule? De ce vă țineți adunările în locuri inaccesibile publicului? De ce nu se iau notițe, în afara de protocoalele încheiate, pe care nu le vede nimeni? În New Mexic, la Santa Fe, am văzut un centru masonic, unde scria mare „Accesibil publicului între orele cutare și cutare”. De trei ori am fost acolo în intervalul orar indicat: tot timpul era închis. Omul obișnuit, când vede afișul, chiar crede că se poate intra acolo, dar nu-l interesează, pentru ca are alte griji. Iar Marele Orient din Franța face și spectacole de vizionare. Își permite uneori să arate că ar fi deschiși publicului și se consideră societate discretă, iar nu secretă. E o cacealma. În concluzie, eu zic să nu mai vorbim de democrație, îi lăsăm în plata Domnului, desființăm partidele politice, îi lăsăm să tipărească dolari, să hotărască împărțirea țărilor, să demoleze bisericile, să facă ce vor!
– Din cartea dumneavoastră reiese că George Soros are un rol deosebit în construirea societăților deschise. De ce-l preocupă un asemenea obiectiv?
– În momentul de față, îl consider pe Soros principalul pion al jocurilor financiare mondiale. Este un om care aduce un folos uriaș masoneriei.
– E el un altruist?
– Așa zice el. Eu nu cred. Oferă o capcană foarte atrăgătoare: bursele Soros. Foarte mulți tineri străluciți din țările ex-comuniste, încătușați de neo-ciocoimea roșie, nu au nicio șansă de promovare. Trebuie să plece. Puține firme îi caută. Și atunci agenții lui Soros le fac această ofertă, ce presupune completarea unui formular. Trebuie să răspundă la întrebări privind atitudinea față de Biserică, de familie, monarhie, față de principiile morale. Numai o parte sunt apoi racolați ca bursieri și dintre aceștia, aproape toți intră în mecanismul masoneriei mondiale. Inițial, în lojile de tineret, apoi li se dau funcții tot mai mari. Cazul lui Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul de externe, este cunoscut. Tot Iașul știe că e mason, că a beneficiat de numeroase burse de care nu au beneficiat alți tineri. Ei trec din burse-n burse, iar copiii noștri sunt proști!
– N-ați primit niciun avertisment elegant din partea discreților lumii?
– N-am primit, probabil pentru că nu mă consideră o persoană atât de importantă, încât să strice glonțul pe mine. Iar eu nu sunt un veleitar. Pot cugeta și asta am făcut toată viața și am avut curajul s-o fac în scris. Nimeni nu-mi poate lua dreptul de a spune adevărul și de a mă oferi țării mele pentru un guvern care ar avea realmente nevoie de sfaturile mele. Mai ales în domeniul sanitar, pentru învățământul medical superior, dar niciodată încolonat în organizațiile lor.
A consemnat Viorel Patrichi
Sursa:
EARTH CHANGE MZ 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.