Archive for 19 august 2013
Meditatie Hooponopono Leave a comment
Lupul ALB vs. Lupul NEGRU 1 comment
Intr-un trib de indieni Cherokee bunicul il invata pe nepot: ” Stii, intotdeauna in viata va fi o batalie intre Lupul Negru si Lupul Alb. Lupul Negru reprezinta ura, lacomia, patima, razbunarea, supararea, mania, invidia, rautatea…. In schimb Lupul Alb semnifica armonia, linistea interioara, iubirea, compasiunea, iertarea, dorinta de a-i ajuta pe ceilalti…”
Nepotul , urmarind atent explicatiile bunicului, face ochii mari si…abia auzindu-si glasul indrazneste sa il intrebe: “Si…bunicule, cine va invinge?”.
Bunicul, privindu-l adanc in ochi, ii raspunde: “Cel pe care il vei hrani mai mult”.
Cel pe care il vei hrani mai mult…
In drumul nostru prin viata hranim nu doar acesti lupi. Tot ce tinem in cadrul atentiei noastre este hranit cu energia noastra. Cum spune un principiu taoist “Acolo unde-ti este atentia, acolo iti este energia.”
Conform acestui principiu, ceea ce mentinem in atentia noastra creste, ceea ce nu, scade.
Acest principiu sta la baza multor tehnici de baza din dezvoltarea personala .
“Pastreaza visul”, mentine viziunea clara”, “tine-ti in atentie obiectivul” inseamna de fapt sa mentii in “catarea” atentiei tale o anumita tinta, hranind practic cu energia, cu seva ta, realizarea acelui tel, atingerea acelei tinte.
Pe acelasi principiu functioneaza insa nu doar ce alegem noi in mod constient ca scop, ci tot ce privim, tot ce tinem in atentie. “Ceea ce privesti, aceea hranesti…”
Unii poate ati auzit de legea atractiei. Da, e cam ca acolo, doar ca vechii intelepti taoisti spuneau ca noi hranim cu energie acea parte a realitatii pe care o privim. Desigur, universul concura la realizarea acelui tel, dar noi ne “hranim” practic si ingerii si demonii.
Dar sa vin mai aproape de “concret”:
Conform acestui principiu, ajungem sa dezvoltam in viata acele lucruri/fenomene/evenimente pe care le pastram in atentie. Facem un fel de alegere asemanatoare selectarii programelor tv si ne cheltuim timpul si energia pentru ceea ce am selectat.
Unii vad partea intunecata, altii partea stralucitoare a unei situatii, in functie de modul in care s-au obisnuit sa vada. Unii vad avantaje, altii dezavantaje, in aceeasi situatie.
Mi-amintesc o alta povestioara zen:
“Un fermier avea un cal, dar intr-o zi, acesta a fugit, astfel incat fermierul si fiul lui au inceput sa se inhame la plug.Vecinii le-au zis: ”O, ce ghinion ca v-a fugit calul!” Fermierul a raspuns simplu: ”Ghinion, noroc, cine stie?”
In saptamana urmatoare, calul s-a intors la ferma, aducand o herghelie de cai salbatici cu el. ”Ce noroc!”au exclamat vecinii, dar fermierul a raspuns: ”Noroc,ghinion – cine stie?” Apoi fiul fermierului a fost aruncat de unul dintre caii salbatici, in timp ce incerca sa-l calareasca si si-a rupt piciorul. ”Ah , ce ghinion groaznic”, i-au compatimit vecinii. Din nou, fermierul a raspuns: ”Ghinion, noroc, cine stie?”
Cateva saptamani mai tarziu, regele i-a recrutat pe toti tinerii in armata lui, ca sa-i pregateasca pentru batalie. Fiul cu piciorul rupt a fost lasat acasa. ”Ce noroc ca fiul tau nu a fost fortat sa se duca la razboi!”, au exclamat vecinii. Iar fermierul a spus: ”Noroc, ghinion – cine stie?”
De cele mai multe ori o situatie se clarifica si apare ca fiind “buna” sau “rea” dupa ce se petrece, in functie de multe elemente si alte situatii care apar in context. Si totusi, noi suntem cei care fixam dinainte acel semn de plus sau minus, acea valoare constructiva sau distructiva feliilor de viata pe care le parcurgem, ca si situatii/evenimente. Si in acest fel, fara stim, determinam evolutia acelor evenimente si situatii.
Mai mult, ceea ce pastram in atentie, se dezvolta. Noi alegem ce lup sa hranim. Noi alegem carei parti din realitate ne dedicam viata. Putem fi de partea “constructiva”, alegand sa ne hranim cu frumos, sa ne descoperim calitatile si sa ni le dezvoltam, prin ceea ce gandim, vorbim, actionam si simtim, ori putem sa ne slabim, sa ne sabotam pe noi insine – de cele mai multe ori fara stiinta – pe aceleasi cai. Ceea ce privim, aceea hranim…
Surasul interior (Michael Winn) 2 comments
Motto: “Când te oprești să alergi după lucrurile greșite, le dai lucrurilor bune șansa de a te găsi” 2 comments
Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului. 2 comments
Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln
(1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere
o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a
fost promisă o rezervaţie. La această ofertă a primit un răspuns
din partea căpeteniei Seatle. Această scrisoare se numără
printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost
rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului.
Scrisoarea este trimisă tuturor ţărilor lumii, cu prilejul Zilei
mondiale a Mediului, 5 iunie, de către UNEP, iar oraşul SEATLE
şi-a primit numele după această căpetenie.
“Când marele şef Alb din Washington îşi trimite glasul că
doreşte să cumpere pământul nostru – ne cere prea mult… Cum se
poate vinde ceva. sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa
ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii
prospeţimii aerului şi limpezimii apei…Fiecare părticică a
acestui pământ e sfânt pentru poporul meu. Fiecare ac
strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului,
fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte în
gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi
el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori.
Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare – ne sunt fraţi. Culmile
stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al
poney-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii. Această apă
strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă,
ci şi sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul,
trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul
limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa
poporului meu. Murmurul apei – e glasul tatălui-tatălui meu.
Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele
noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să
vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii
noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului
bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui. Ştim că omul alb nu
ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul…
Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de
lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă
strălucitoare. Lăcomia lui va distroge pământul şi va lăsa în
urmă pustiu. Nu ştiu. Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al
vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor
ochii… În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte.
Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara
sau tremuratul aripii musculiţei. Cea mai mare comoară a omului
roşu este aerul…Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl
respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund – e imun la
duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul
ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă
pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul
suflu va primi şi ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul
trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi
omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma
florilor. Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul.
Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi
următoarea condiţie: Omul alb va trebui să se poarte faţă de
animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi. Ce este omul,
fără animale ? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea
însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor,
curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă Va
trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa
strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi
spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri.
Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai
noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi
copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine
însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.”
Cu tine ai totdeauna doi tovarasi… 1 comment
ATINGEREA LIMITELOR 2 comments
Bambusul 5 comments
Intr-o gradina de soi crestea un bambus cu o infatisare aparte. Stapanul gradinii il indragea mai mult ca pe orice alt copac. An dupa an bambusul crestea si se facea tot mai puternic si mai frumos deoarece stia ca stapanul il iubea si era fericit pentru aceasta.
Intr-o zi stapanul gradinii se apropie de arborele sau cel drag si ii spuse:
– Bambusul meu drag, am trebuinta de tine.
Minunatul copac simti ca venise clipa pentru care fusese creat si zise cu multa bucurie:
– Stapane, gata sunt. Fa din mine ce vrei.
Glasul stapanului era grav:
– Va trebui sa te tai pentru a putea face ce vreau cu tine.
Copacul se inspaimanta:
– Sa ma tai, Doamne, pe mine, cel mai frumos copac din gradina ta? Nu, te rog, nu! Foloseste-ma spre bucuria ta, stapane, insa te rog, nu ma taia.
– Bambusul meu drag, daca nu te tai, nu te pot folosi.
Peste gradina se asternu tacerea. Pana si vantul inceta sa mai bata. Bambusul isi pleca incetisor coroana si murmura:
– Doamne, daca nu ma poti folosi fara a ma taia, reteaza-ma.
– Bambusul meu drag, continua stapanul, nu doar ca trebuie sa te tai, dar trebuie sa-ti retez si crengile si frunzele.
– Stapane, ai mila de mine. N-ai decat sa-mi distrugi frumusetea, dar lasa-mi macar crengile si frunzele!
– Daca nu le tai, nu te pot folosi!
Soarele isi ascunse fata, un fluture ingrozit isi lua zborul. Tremurand, bambusul zise incetisor:
– Stapane, reteaza-le.
– Bambusul meu drag, dar trebuie sa fac mai mult decat atat. Trebuie sa-ti despic tulpina in doua si sa-ti scot afara inima. Daca nu fac asta, nu te pot folosi.
Bambusul se pleca pana la pamant si ingaima:
– Doamne, taie-mi tulpina si scoate-mi si inima.
Astfel, stapanul gradinii taie bambusul, ii reteza crengile si frunzele, ii despica tulpina in doua si-i scoase maduva. Apoi il duse intr-un loc unde tasnea un izvor cu apa proaspata, undeva in apropierea campurilor sale care aveau de suferit de pe urma secetei. Cu multa atentie, lega la izvor unul din capetele bambusului sau drag, pe celalalt indreptandu-l spre campul uscat.
Apa cristalina, proaspata si dulce incepu sa curga prin trunchiul bambusului spre campuri. Acolo se sadi orez si recolta fu din cele mai bune.
Astfel, chiar retezat si ciopartit, bambusul deveni o adevarata binecuvantare.
Pe cand era copacul cel frumos, bambusul traia doar pentru sine si isi contempla propria frumusete. Retezat, ranit, desfigurat, se preschimbase intr-un jgheab pe care Domnul il folosea pentru a face imparatia sa roditoare.
Ceea ce noi numim suferinta Dumnezeu denumeste prin cuvintele “Am trebuinta de tine”.
Verbul A DA. Leave a comment
Odata, un ministru sedea pe marginea unei fantani arteziene. Din neatentie, aluneca inauntru.
Unii dintre trecatori inaintara si ii intinsera mana, spunandu-i:
– Da-mi mana, omule!
Dar politicianul nostru nici nu voia sa auda de aceasta si nu intindea nimanui mana.
In acea clipa trecu pe acolo un om care-si croi drum prin multime si zise:
– Prieteni, ministrul nostru a invatat de mic doar verbul a lua; nu stie insa verbul a da.
Si spunand acestea, ii intinse mana.
– Buna ziua, Excelenta Voastra; luati-ma de mana.
De indata, ministrul prinse de mana pe acel om si iesi din apa.
Oamenii confunda adesea verbele.
Dumnezeu stie insa doar verbul a da.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.