În Sădinca, un sat din judeţul Sibiu în care mai locuiesc doar şapte familii, David Stoica, un duhovnic cu har, a ridicat din temelii o mănăstire, iar la slujbele lui vin sute de oameni din toată ţara.
Sădinca este un cătun cu o mână de oameni, aflat la aproximativ 40 de kilometri de Sibiu. În teorie, vorbim despre câteva gospodării, puţine poveşti şi coşuri care fumegă, pierdute în iarnă. Totuşi, mănăstirea din Sădinca, scăldată într-o lumină ciudată chiar şi în zilele înnorate de februarie, are porţi de lemn mari, sculptate frumos, încadrate în piatră de râu. Acolo, într-o încăpere mică, plină de flori, de icoane, între pereţii albi în care îl simţi pe Dumnezeu mai puternic decât în orice catedrală, acolo curge o poveste impresionantă despre chemare, credinţă şi dragoste de oameni.
„Călugăre, mă arzi!“
Adevărata poveste a părintelui David Stoica (50 de ani) începe însă în alte timpuri şi în alte locuri. Cu aproape 40 de ani în urmă, într-o chilie de la mănăstirea Sâmbăta de Sus (Braşov), o mână de oameni aşteptau să-i binecuvânteze părintele Arsenie Boca. Printre ei, David Stoica, un copil de 11 ani, de loc din comuna Comana de Jos, judeţul Braşov, care visa să meargă la Constanţa şi să se facă marinar. Părintele Arsenie a intrat în chilie şi a început să-i binecuvânteze pe credincioşi. Pe toţi, mai puţin pe copilul de 11 ani.
„A dat binecuvântare la fiecare, pe cap. Fiind copil, eram cumva mirat cum de mie nu-mi pune mâna părintele pe cap. Atunci eu i-am luat mâna forţat părintelui şi i-am pus-o pe capul meu. S-a uitat la mine şi a spus: «Călugăre, mă arzi! Tu te faci călugăr»“, rememorează cel care avea să devină părintele David Stoica, duhovnic căutat astăzi de nenumăraţi credincioşi din toată România.
Şi s-a întâmplat exact cum a prorocit părintele Arsenie. Din ziua aceea, în care i-a trecut mâna peste creştet, părintele Stoica a ştiut că viaţa lui, a sufletului lui, dragostea lui vor fi, toate, pentru Dumnezeu şi pentru oamenii în nevoie. Şi-a făcut ucenicia la Sâmbăta, a urmat seminarul teologic la Căldăruşani, s-a mai întâlnit cu Arsenie Boca şi, cu fiecare zi care a trecut, nu a făcut decât să aibă confirmarea faptului că a făcut alegerea care l-a desăvârşit sufleteşte.
„Am rămas foarte mirat pentru ce mi-a spus prima dată. N-am ştiut că totul se va îndeplini. De fapt, am vrut să dau la Marină, să merg la Constanţa. Şi aşa a lucrat Dumnezeu, dacă am mers mai des la mănăstire la Sâmbăta, am prins evlavie, am prins dragoste faţă de Dumnezeu, de viaţa călugărească“, povesteşte părintele.
Aproape de Dumnezeu, la cota 1.700
După terminarea seminarului, când a fost să aleagă unde să meargă, paşii au pornit fără ezitare pe un drum îngust, în inima muntelui, spre schitul Pătrunsa (judeţul Vâlcea), unde s-a şi călugărit. „Am ajuns la Pătrunsa pe o potecă ce nu se mai termina. La cota 1.700, unde se vedeau munţii şi caprele negre, schitul era înconjurat de o lizieră de brazi. Am zis că acolo mi-am găsit liniştea sufletească“, povesteşte părintele David Stoica.
Acolo, în inima muntelui, avea să rămână 14 ani. Cu credinţa mereu vie, a înfruntat senin ierni grele, în cojoc, a înfruntat vântul cumplit, care întorcea fumul înapoi în hornuri, şi a supravieţuit la masă cu bucăţi de pâine uscată puse în ciorbă. Nimic nu a avut importanţă, nici măcar faptul că, pentru a ajunge la schitul Pătrunsa, trebuie să mergi patru kilometri pe o cărare de munte. „Nu a contat pentru noi mâncarea, ci faptul că eşti mai aproape de Dumnezeu. În pustie, luptele sunt mai mari“, spune astăzi părintele, cu un zâmbet cald.
Sădinca, o minune
După 14 ani la Pătrunsa, David Stoica s-a retras în Arhiepiscopia şi Mitropolia Ardealui. De la fostul mitropolit al Ardealului, IPS Antonie Plămădeală, a aflat de cătunul mic, oaza de linişte şi de lumină de la Sădinca. Iar când a ajuns în sfârşit în satul uitat de Dumnezeu din judeţul Sibiu, a ştiut că aici, printre stâlpii care sprijineau odinioară ziduri şi poveşti, avea să rămână pentru tot restul vieţii, că aici îşi va putea împlini ca niciunde în altă parte dragostea şi menirea. Timpul, sufletul, chemarea şi povestea au căpătat un sens în momentul în care Vasile, bătrânul clopotar de la Sădinca, a deschis uşile bisericii vechi.
„De Sădinca am aflat de la Înaltul Antonie. Mai era şi un alt preot, părintele Trifan, care m-a îndrumat mereu. De asemenea, am fost aici într-o duminică la o familie în vizită şi am văzut satul. L-am întâlnit pe clopotar şi pe cele câteva familii care încă mai trăiau, mi-a plăcut locul şi am zis că aici rămân. M-a atras clopotniţa părăsită. Iar când nea Vasile mi-a deschis uşile şi am intrat prima dată în biserică am simţit o linişte interioară“, îşi aminteşte duhovnicul. Cooperativa, căminul cultural, toate erau părăsite, iar David Stoica a simţit nevoia să repare lucrurile. „Când le-am văzut, am zis că aici e locul meu, că trebuie să vin să fac ceva. Se vedeau doar casele goale şi stâlpii de la porţi. Satul era aproape pustiu şi trebuia aşezat înapoi ca o turmă de oi, cum s-ar spune“, povesteşte părintele.
Mânăstirea ridicată de credincioşi
În 2006, la Sădinca s-a pus piatra de temelie a mănăstirii căreia aveau să-i treacă pragul, în căutarea liniştii şi a împăcării, mii de credincioşi. Erau, la început, o mână de oameni, aveau doar terenul primit în folosinţă gratuită de la primăria din Loamneş, comună de care ţine satul, şi niciun fel de fonduri alocate de autorităţi.
Vestea s-a răspândit repede, oamenii care îl ştiau pe părinte de la Pătrunsa au început să-l caute şi, încet-încet, doar din donaţiile credincioşilor şi cu ajutorul lor, un vis care părea imposibil a prins viaţă. „Din partea Mitropoliei, a statului, noi n-am primit nimic. Prima ctitoră a fost o doamnă din Bucureşti, care a lăsat 5 milioane. Restul au fost oameni din toate părţile, săraci, care au strâns leu cu leu, numai din donaţii. Când am ridicat mănăstirea, am avut credincioşi, vreo 80 de oameni, care au venit şi ne-au ajutat, ne-au turnat temelia în trei zile. Au venit cu mâncarea în traistă, tot ei ne-au adus şi nouă de mâncare. A fost un lucru binecuvântat“, îşi aminteşte David Stoica.
Părintele povesteşte că a fost nevoie de o lună pentru a reuşi să ridice biserica. „Până atunci, timp de doi ani, am slujit într-o bisericuţă a satului care era improvizată, veche, unde cădea tencuiala pe tine. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, după aceea, în fiecare an, am făcut câte ceva. În 2008 am pictat-o. Picturile sunt de la credincioşi din toate comunele, din toate satele. Fiecare a dorit să-şi picteze sfântul lui şi au adunat săracii bani în batistă, cum au putut, şi-au plătit pictarea sfântului. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am terminat anul trecut în toamnă toate lucrările, chiliile, sala de mese. Acum putem găzdui credincioşi. Duminicile sunt binecuvântate cu Sfânta Liturghie şi cu o masă pentru credincioşii care vin de departe“, adaugă părintele.
Străinii devin o familie în biserică
În Sădinca, coşurile fumegânde au început, în ultima vreme, să se înmulţească. Asta pentru că tot mai mulţi oameni din toată ţara vin la slujbele părintelui, pentru a-şi găsi alinarea sufletească. Printre ei, foarte mulţi tineri care, dincolo de tumultul vieţii cotidiene, îşi caută liniştea şi îl redescoperă pe Dumnezeu. Bucuria cea mai mare a părintelui e că oamenii vin cu inima deschisă, cu drag. „Am avut mai mulţi credincioşi care m-au căutat din mănăstire în mănăstire şi, aflând că sunt aici, au venit toţi, din Ardeal, din Vâlcea, din Piteşti, din toate părţile. Acum, duminica biserica este neîncăpătoare. Vin de sâmbătă seara la vecernie, mai ales vara. Vin şi preoţi, vin şi călugări, vin şi oamenii statului, vin din toate părţile fiindcă fiecare om are povestea vieţii lui, are necazurile lui. Când aceşti oameni ajung la o mănăstire şi se destăinuie, trebuie să ai răbdare cu fiecare. Asta contează, răbdarea. Să înţelegi fiecare oftat, să preiei fiecare durere. Aşa suntem noi, părinţii duhovnici, care am trecut pe un val de suferinţe, sufleteşti şi trupeşti. Îl înţelegem pe aproapele nostru şi pentru asta noi stăm nopţile, pomenind pomelnicele“, spune David Stoica.
Una dintre cele mai mari mulţumiri ale părintelui este numărul mare de tineri prezenţi la slujbe. „Vin şi oameni foarte tineri să se spovedească, vin să ceară un sfat bun. Mulţi vin să-I mulţumească lui Dumnezeu şi vin de plăcere, vin de drag la biserică. Iar ăsta este un lucru foarte mare“, adaugă duhovnicul de la Sădinca.
Atunci când trece pragul bisericii şi zecile de suflete zâmbesc la fel, ascultându-l, părintele spune că are sentimentul apartenenţei la o familie mare, unică. „Suntem toţi unul şi acelaşi, suntem o familie. Indiferent că sunt străini, că au fost prima dată, ne legăm repede şi asta tot datorită faptului că Dumnezeu îl leagă pe duhovnic de cel care calcă pragul mănăstirii. Este o legătură strânsă, e vorba de iubire“, mai spune părintele.
Mirarea părintelui David Stoica
În camera cu pereţi albi, icoane şi flori pe pervaz, glasul părintelui Stoica este lin, iar privirea lui aşază în suflet linişte. Înţelegi, dincolo de orice explicaţie formulată în cuvinte, de ce îl caută atât de multă lume. Ştie că toate în viaţă vin de la Dumnezeu şi vin cu un rost, altfel nu şi-ar putea explica niciodată cum de s-a ridicat mănăstirea de la Sădinca. „În viaţa în mănăstire, dacă nu ai răbdare, nu ai făcut nimic. Noaptea, călugării sunt mai liniştiţi, că stau în rugăciune. Pentru ei rugăciunea e permanentă, iar orele de somn sunt minute. 20-30 de minute sunt suficiente pentru odihnă, apoi călugărul îşi face toată pravila, ceasurile, psaltirea. Lumina zilei ne prinde în biserică. Pentru un călugăr, dragostea e tinereţea lui care este în biserică şi în mănăstire şi faţă de aproape“, spune părintele.
Astăzi, la aproape 40 de ani de când mâna lui Arsenie Boca i-a mângâiat creştetul, de când vorbele lui i-au schimbat definitiv destinul, David Stoica mai are o convingere: că tot ce a ridicat în satul cu şapte gospodării, toată minunea sufletească ce se împlineşte acolo în fiecare zi, totul e binecuvântarea părintelui Arsenie. „Eu stau să mă mir cum de s-a ridicat această mănăstire. Stau şi mă mir, că n-am făcut nimic. Şi atunci vreau să vă spun că asta a fost binecuvântarea părintelui Arsenie. Deşi nu este canonizat, este binecuvântarea lui Arsenie Boca“, încheie duhovnicul David Stoica.
EARTH CHANGE MZ 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.