Desenul constituie o modalitate de exprimare a funcţiilor de simbolizare în cadrul procesului de comunicare, făcând parte din structura şi funcţionalitatea limbajului. Constituie prima modalitate de comunicare între indivizii umani, fiind anterior limbajului oral.
În anii ’20, Florence L. Goodenough este prima care a utilizat desenul într-o probă de evaluare. Autoarea a scris „Măsurarea inteligenţei prin desene”, lucrare în care a arătat cum desenele oglindeau dezvoltarea intelectuală a copilului, creând o scală pentru aflarea vârstei mentale. De asemenea, Goodenough a prevăzut o dezvoltare şi utilizare pe mai departe a desenelor pentru studiul personalităţii. În acest sens, urmaşi ai autoarei, Bender, Buck, Hammer, Jolles, Machover şi alţii au lărgit cunoaşterea desenelor predictive prin lucrări legate de utilizarea desenului în evaluarea personalităţii.
Astfel, în anul 1949, în S.U.A. apare tehnica proiectivă „Desenul Omului” (Draw-a-person – DAP), autor Karen Machover. Proba furnizează clinicianului, practicianului şi studentului variate ipoteze interpretative dezvoltate de autorii săi, specialişti în domeniul desenelor proiective.
Tehnica DAP se bazează pe presupunerea că subiectul examinat va fi forţat să structureze o situaţie-stimul relativ nestructurată în concordanţă cu dinamica bazală, tipică şi unică a personalităţii sale, relevând date esenţiale despre sine, prin abordarea sarcinii de desenare a unei persoane. Se presupune că în desenul unei persoane vor fi prezente, într-o anumită măsură, atât imaginea despre sinele real, cât şi cea despre sinele ideal. Există şi situaţii în care subiecţii prezintă o persoană semnificativă pentru ei: părinte, rudă, soţ, profesor etc.
Administrarea probei DAP
Înainte de administrarea propriu-zisă a probei, este esenţial ca examinatorul să împărtăşească subiectului scopul şi importanţa testării, precum şi caracterul de confidenţialitate. Altfel, subiecţii pot fi excesiv de rezistenţi la test, fie desenând figuri schematice sau stilizate, fie refuzând în întregime testarea.
Administrarea probei este foarte simplă. I se oferă subiectului hârtie A4 şi un creion. Într-o primă etapă, examinatorul îi solicită să deseneze o persoană şi spune: „Vă rog faceţi desenul unei persoane”. Deoarece scopul instructajului este să se furnizeze subiectului o situaţie cât se poate de nestructurată, nu este nevoie de alte indicaţii. Întrebărilor puse de subiect li se va răspunde: „Aceasta depinde de tine, poţi face cum vrei”.
Pe măsură ce subiectul execută sarcina, examinatorul va observa şi nota comportamentul acestuia, înregistrând verbalizările spontane în cărticica de protocol. Întregul comportament complex dezvăluit în timpul situaţiei de testare este nevoie să fie cercetat, evaluat şi interpretat. Conştientizarea totalităţii personalităţii în interiorul cadrului de testare este de o importanţă majoră în interpretarea rezultatelor la acest test.
În timpul examinării, subiectul poate fi prea preocupat de calităţile artistice ale desenelor lui. Subiectul trebuie asigurat că nu este vorba despre un test de abilităţi artistice şi că aceste abilităţi nu vor fi luate în considerare la corectarea şi interpretarea testului. Cercetările au evidenţiat că este benefic să se explice subiectului că desenul este utilizat pentru înţelegerea gândirii şi afectivităţii sale.
Când prima figură este desenată, examinatorul îl roagă pe subiect să deseneze o altă figură, de sex opus. Examinatorul va evita să foloseascã termenul de „bărbat” sau „femeie”, permiţându-i astfel subiectului să definească el prima figură.
După completarea probei examinatorul marchează desenul pentru indicarea ordinii desenelor.
Interpretarea DAP
Un pas iniţial în interpretarea probei este de a descrie figurile desenate. Sunt tinere sau bătrâne? Active sau inactive? Flexibile sau rigide? Frumoase sau urâte? Masive sau mici? Vesele sau triste? Formale sau obişnuite? Musculoase sau slabe şi atrofiate? Agresive şi dominante sau pasive? Multe asemenea probleme pot fi ridicate şi pot sugera diferite ipoteze interpretative privind subiectul care a desenat figurile. Se presupune că perceperea imaginii corporale prin desene implică proiecţia unor trăiri personale care inconştient ghidează subiectul în executarea probei.
Examinatorul le poate cere subiecţilor să descrie figurile pe care le-au desenat folosind fraze cum ar fi: „Aţi putea să-mi spuneţi de ce persoană vă aminteşte acest desen?”; „Ce fel de persoană este?”; „Faceţi o mică povestire despre această persoană”. Subiecţii mai naivi vor releva adesea date importante care-i privesc pe ei însişi, sporindu-se prin aceasta validitatea clinică a probei.
Deşi procedeele de mai sus nu sunt tehnici standardizate de interpretare, ele asigură puncte de plecare folositoare din care examinatorul poate deriva ipoteze semnificative.
După faza iniţială, a descrierii, examinatorul trebuie să cerceteze 4 zone majore ale desenelor omului:
1. Capul
2. Mâinile, braţele, umerii şi pieptul
3. Torsul (trunchiul)
4. Picioarele şi labele picioarelor
Scopul este de a identifica zonele de conflict, exagerare, omisiune şi distorsiune. Se va urmări care părţi ale corpului sunt scoase în evidenţă în mod special prin haşurare, mărire sau negare realizată prin omisiune? Unde a fãcut subiectul ştersături? Ce linii sunt accentuate? Ce linii sunt slabe? Unde dispare controlul motor? Unde sunt linii vălurite sau întrerupte? După ce aceste zone au fost identificate, pot fi puse pe listă ipotezele de lucru.
Iată câteva repere interpretative:
Capul este sediul concepţiei despre sine al Eului, care se relaţionează perceptiv cu lumea exterioară. Ochii şi urechile primesc stimuli sau date extrapersonale. Creierul organizează şi interpretează aceste date şi asigură integrarea şi controlul intelectual asupra sistemelor de răspuns. Gura serveşte pentru încorporarea unor lucruri (dependenţa orală) şi ca o ieşire a agresivităţii, prieteniei şi a unor emoţii. În zona capului se manifestă aspiraţii şi frustrări intelectuale. De asemenea, aici sunt acceptate, respinse sau ignorare dragostea şi lumea altor fiinţe umane faţă de care se ia atitudine. Aspiraţii de strălucire pot fi relevate în detalierea facială. Disperare, ură sau agresivitate profundă pot fi văzute în ochi întunecoşi, sfredelitori. Hipersensibilitatea sau chiar suspiciunea pot fi văzute într-o detaliere neobişnuitã a urechii. Capul poate să-i furnizeze examinatorului cea mai validă înţelegere asupra concepţiei despre sine a subiectului, cât şi asupra interacţiunii acestuia cu alţii.
Mâinele, braţele, umerii şi pieptul se combină pentru a forma o unitate funcţională capabilă să execute comenzile corticale sau impulsurile corporale. Pot fi observate forma, mărimea, puterea, gradul de extindere spre exterior, gradul de agresivitate şi semnele conflictuale în interiorul acestei unităţi funcţionale. Examinatorul va observa dacă subiectul desenează aceste figuri căutând sau nu ajutor.
Torsul (Trunchiul) indică trăsături de putere similară celei a braţelor, umerilor, pieptului. Îmbrăcămintea care acoperă corpul e importantă simbolic ca faţadă sau frontispiciu, partea pe care subiectul o prezintă lumii. Subliniera liniei mediane este un indicator pentru persoanele dependente sau cele preocupate de dificultăţi somatice. Impulsurile fizice ale corpului pot fi deschise si accentuate, ca în cazul nudurilor sau figurilor în costum de baie, sau îmbrăcate rigid şi formal. Cravatele, cordoanele şi bijuteriile sunt indicatori ai constrângerii şi controlului.
Picioarele şi labele picioarelor indică autonomia şi echilibrul. Cineva care desenează picioare lungi arată tendinţe de autonomie. O figură echilibrată sau care se clatină arată stabilitate, respectiv instabilitate emoţională. Stabilitatea sau instabilitatea pot fi relevate prin simetrie sau asimetrie. La figurile bărbăteşti picioarele sunt indicatorul masculinităţii sau al dubiilor privind masculinitatea. La figurile feminine picioarele indică preocupări sexuale.
Interacţiunea celor 4 zone corporale este esenţială. În acest moment examinatorul ia în considerare mediul subiectului, structura lui familială, nemulţumirile principale, descrierea desenelor şi comentariile spontane. Ajută punerea faţă în faţă a reacţiilor tipice ale subiectului la problemele şi frustrările sale cu ipotezele iniţiale selectate din desenele sale. Intricarea interpretărilor devine evidentă pe măsură ce se observă detaliile. Integrarea cu grijă a ipotezelor într-un tablou total al personalităţii este absolut necesară. Sinteza este cea mai dificilă fază a examinării şi interpretării.
Raport final
Raportul final al examinatorului va include următoarele aspecte:
1. Descrierea situaţiei de testare şi a reacţiilor subiectului la testare.
2. Descrierea sumară a atitudinii subiectului faţă de probă: a fost temător, dornic, vorbăreţ, liniştit, metodic, impulsiv? A cerut alte îndrumări? A fost preocupat de sine, autodepreciator, rigid, dispreţuitor? A încercat să facă plăcere examinatorului? A fost el iscoditor? Cât de mult a durat proba? A întrebat despre timp, despre tipul de desen la care se aşteaptă examinatorul?
3. Impresia generală despre figurile desenate.
4. Tratarea diferenţiată a figurilor masculine si feminine. Examinatorul va urmări dacă: sexul a fost desenat întâi, este atrăgător, este apropiat de vârsta subiectului, este cel cu care se identifică subiectul. Care este sexul cu care subiectul pierde mai mult timp sau îl detaliază mai mult şi mai bine şi care este sexul cu cei mai mulţi indicatori de conflict sunt de asemenea aspecte importante.
5. Discutarea ipotezelor interpretative găsite în catalog.
6. Discrepanţele între ipotezele interpretative, aprecierile clinice, anamneză şi comportamentele prezente ale subiectului sunt rezolvate pe cât posibil în tabloul final al personalităţii integrate ce se realizează.
În descrierea probei, autorul a făcut precizări referitoare la următoarele precauţii de care trebuie să se ţină cont:
– Nici o interpretare privind comportamentul uman nu trebuie făcută fără aprecierea şi utilizarea globală a datelor despre mediul bio-social al subiectului. Interpretările care contrastează cu impresiile clinice trebuie verificate şi ţinute în rezervă cu grijă până ce sunt sau nu sunt verificate de probe sau de comportamente prezente.
– Doar pe baza studiilor şi cercetărilor realizate de către diferiţi autori nu este recomandabil să fie categorisiţi indivizii sau previzionate dificultăţi viitoare. Chiar şi cele mai bizare desene nu indică decât situaţii prezente.
– Clinicienii care descoperă o psihopatologie aparentă trebuie să-şi amintească faptul că descoperirile şi concluziile, oricât de clare ar apare, au un efect limitat. O calitate a muncii clinice efective este capacitatea de a asculta, de a aduna date în mod obiectiv şi de a suspenda aprecierea. Când interpretările sunt necesare, prezentarea lor trebuie să fie discretã, respectuasă şi sinceră, mai degrabă decât spectaculară.
În esenţă, tehnica proiectivă DAP este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă subiectul cu ceea ce acesta este cu adevărat, expresia lumii sale interioare.
sursa : consultanta-psihologica.com
EARTH CHANGE MZ 
Lasă un comentariu