IPOSTAZE ALE PRINCIPIULUI FEMININ

Ipostaze ale principiului feminin

Mihaela Feraru , Cristian Constantin Ţurcanu

Atitudinea femeii faţă de bărbat este atitudinea ei faţă de Spirit.

Atitudinea bărbatului faţă de femeie este atitudinea lui faţă de Viaţă.

Prezentînd unele lucruri despre eternul feminin, despre femeie, nu înseamnă că nu vom spune nimic despre principiul masculin, despre bărbat. Tot aşa cum nu se poate despărţi binele de rău, ziua de noapte, nici bărbatul nu poate fi despărţit de femeie. Dacă vorbeşti despre unul dintre aspecte nu se poate să nu te referi şi la celălalt, mai ales, dacă doreşti o prezentare completă.

La o primă analiză observăm că în doctrinele lumii revine mai pretutindeni tema unei dualităţi sau polarităţi originare, polaritate pusă în legătură cu cele două sexe. Este o dualitate exprimată sub diferite forme: cînd în termeni metafizici, cînd sub forma unor figuri divine mitologice sau a unor elemente cosmice, a unor zei si zeiţe. În cele mai multe cosmogonii, manifestarea creaţiei începe de la o asemenea diadă masculin-feminin. Însă trebuie să reţinem totuşi că nu există nici o doctrină sau o tradiţie spirituală care să fi considerat diada ca punct suprem de referire în viziunea asupra lumii. Dincolo de yin şi yang se afla „Marea Unitate Tai-i sau Tai-ki”. Tantrismul îl recunoaşte pe Nirguna-Brahman sau ParamaShiva aflat deasupra diadei Shiva-Shakti. Principiul masculin ca membru al diadei, îl reflectă pe Unul, Absolutul Transcendent. El reprezintă şi interpretează acest Unu în procesul manifestării universale. Cît despre „natura”, principiul feminin, în termeni teologici se poate spune că ea nu este un principiu coexistent cu Dumnezeu, ci derivă din Dumnezeu ca o realitate secundară.

În unele situaţii existenţa unei asemenea diade – masculin feminin – este pusă sub semnul întrebării. Există într-adevăr Zei şi Zeiţe? Există cu adevărat vreo deosebire între un Zeu şi o Zeiţă? Dacă da, atunci care este? Aceste întrebări i-au determinat pe majoritatea specialiştilor în istoria religiilor să lanseze ideea existenţei unui antropomorfism: după ce a creat Zeii după chipul şi asemănarea sa, omul şi-a transpus în ei şi diferenţierea sexuală. Astfel, din acest punct de vedere, toate acele diade şi dihotomii nu ar fi decît produse ale fanteziei, al căror conţinut concret ar fi experienţa umană a sexului. Asemenea idei nu sînt însă luate cu adevărat în serios şi se consideră că s-a ajuns aici datorită faptului că aceşti istorici ai religiilor confundă masculinul şi femininul cu organele genitale, după cum ne spune Julius Evola în lucrarea sa Metafizica sexului. Înainte de a exista în mod fizic, cele două sexe existau ca principii transcendente, aflate în sfera sacră a spiritualităţii. În multipla varietate a figurilor divine diferenţiate ca Zei si Zeiţe s-a încercat să se surprindă esenţa eternului feminin şi a eternului masculin. Ca atare, în fiecare mitologie apare Marea Zeiţă, Mama Divină, ca fiind contrapartea Zeului Suprem. În creştinism aceste două principii reale sînt prezente sub forma cuplului Mamă-Fiu, evidenţiind astfel aspectul predominant al iubirii compasive pe care se bazează această cale spirituală.

Din acest punct de vedere, trebuie să vedem în fiecare Zeu şi Zeiţă, din orice Panteon al lumii, o ipostază de manifestare a principiului masculin şi, respectiv, al principiului feminin. Şi dacă ar fi să trecem în revistă toate ipostazele femininului, aşa cum ne-am propus, înseamnă că ar trebui să vorbim despre fiecare zeiţă cunoscută într-o tradiţie spirituală sau alta. Semnificaţiile acestor zeiţe nu sînt altceva decît ipostaze ale eternului feminin în diferite planuri de vibraţie ale manifestării universale. Ideea de bază este că apariţia lumii are loc prin intermediul unei dualităţi de principii, diada, cuprinse în unitatea supremă, împreună cu care formează Eterna Trinitate.

Cu privire la procreaţie Aristotel a scris: „Masculinul reprezintă forma specifică, iar femininul reprezintă materia”. Ca o paranteză trebuie să reţinem faptul că Aristotel şi-a dezvoltat sistemul său filozofic în jurul conceptului de formă. Deci, masculinul reprezintă forma, iar femininul materia. Altfel spus, masculinul reprezintă principiul ordonator, forma specifică, principiul conştient, iar femininul reprezintă şi simbolizează totodată materia neordonată, haosul primordial, substanţa universală. Acelaşi lucru îl întîlnim şi în filosofia Samkhya sub forma cuplului Purusha-Prakriti, iar Mihai Eminescu spune într-un mod admirabil cum: „deodată un punct se mişcă, cel dintîi şi singur. Iată-l / Cum din chiaos face mumă iară el devine tatăl.” Prin punct este simbolizat principiul conştient, masculinul pur ca reprezentare a Unicului Nemanifestat în special în filosofiile orientale.

Deci, o primă ipostază la nivel metafizic a femininului este materia, substanţa, întreaga natură, inertă şi inconştientă în sine fiind ordonată şi animată de către principiul masculin, tot aşa cum Luna este luminată de Soare. Materia vrea să însemne aici cauza materială şi instrumentală a oricărei deveniri. Termenul grecesc pentru materie, ile, nu semnifică nici materia organismului, nici cea a naturii fizice în general, ci el se aplică în acest context unei entităţi misterioase, insesizabile, care posedă fiinţă, reprezentînd substanţa potenţială a naturii şi din care manifestarea se dezvoltă prin devenire. Folosofii greci aveau aceeaşi înţelegere a acestui aspect ca şi reprezentanţii şcolii Samkya care au definit materia ca Prakriti, o entitate care posedă fiinţă, fiind complementară lui Purusha. Deci, atunci cînd metafizicienii greci spun materie, ile, ei de fapt se referă la o entitate care posedă fiinţă, identică cu Prakriti din filosofia samkhya. Aşa se prezintă în expresia lor cea mai înaltă, abstractă, eternul feminin şi eternul masculin în metafizica tradiţională.

Platon dezvoltă înţelegerea masculinului şi femininului afirmînd că Masculinul şi Femininul pot fi puse în corespondenţă cu Fiinţa şi respectiv, cu devenirea. Devenirea este un termen central al filosofiei greceşti preluat şi dezvoltat la noi de către Constantin Noica. Prin devenire se simbolizează tot ceea ce are o cauză materială, chiar materia însăşi aflată în stare de mişcare datorită interacţiunii sale cu forma, cu principiul conştient. Astfel masculinul este pus în legătură cu Fiinţa ca imutabilitate, ca stabilitate, iar Femininul este pus în legătură cu Viaţa ca suflet sau substanţă însufleţitoare, substanţă maternă a devenirii. Deci, Femininul este identificat cu Divina Psyche care reprezintă viaţa sau sufletul. Şi aceasta este o altă ipostază a Principiului Feminin. Plotin dezvoltă această idee şi afirmă că principiul masculin este în legătură cu Logosul, cel ce fecundează materia, iar principiul feminin, care este reprezentat de Psyche este „Viaţa fiinţei eterne”, deoarece principiul feminin este cel care asigură dezvoltarea creaţiei, devenirea, prin amestecarea sa în diferite proporţii cu principiul masculin, care se menţine identic cu sine însuşi în tot ceea ce se manifestă.

O altă ipostază a Principiului Feminin este în legătură cu simbolismul Apelor. Apele încorporează multiple semnificaţii: ele reprezintă în primul rînd viaţa nediferenţiată, nefixată încă în formă. În al doilea rînd ele simbolizează ceea ce se scurge, ceea ce este aşadar, instabil şi schimbător, principiul a tot ceea ce este supus procreaţiei şi devenirii în lumea sublunară a contingentului cum o numeau anticii. În al treilea rînd, apele reprezintă principiul fertilităţii şi al creşterii sub toate formele.

Pe de o parte s-a vorbit în tradiţii despre „principiul umed al zămislirii”, pe de altă parte de „apele vieţii”, ca şi de apele divine. Apelor le-a fost asociat simbolul orizontalei opus simbolului verticalei identificat cu principiul masculin exprimat prin simbolul itifalic.

O altă ipostază a femininului este simbolizată de foc sau mai exact de flacără. Focul considerat în aspectul său de flacără ce încălzeşte şi hrăneşte a fost acceptat ca simbol al elementului feminin chiar dacă datorită altor calităţi ale sale, a fost şi un simbol pentru principiul masculin. Sub acest aspect focul a jucat un rol extrem de important în cultele indo-europene: Ashtar a babilonienilor, Hestia grecească şi Vesta romană sînt personificări ale flăcării.

Focul prezent deopotrivă în cultul domestic şi în cel public, însuşi focul sacru etern, care ardea în Palatul Cezarilor, focul pe care orice armată grecească sau romană îl purta cu sine, păstrîndu-l aprins zi şi noapte, focul acesta era în legătură cu aspectul feminin al divinului. Acest foc era înţeles ca forţă-viaţă, ca element dătător de viaţă şi de aceea simbolizeză principiul feminin. În acest context se înscrie şi tradiţia antică potrivit căreia atunci cînd focul de cult privat se stinge brusc e semn de moarte

O nouă ipostză a principiului feminin o constituie de fapt, asociaţia acestuia cu lumea „nocturnă”, care formează solul nutritiv al unui anumit fel de magie, de vrăjitorie sau de farmece. Acest lucru este întîlnit în unul din aspectele Hecatei pelsagice şi greceşti, zeiţă cînd subterană cînd lunară care dă putere procedeelor vrăjitoreşti şi transmite învăţătura formulelor magice, ţinîndu-le pe vrăjitoare şi fermecătoare sub protecţia ei. Ca Hecate şi Diana, deseori identificată cu ea a avut faima de protectoare a actelor magice. Această ipostază a femininului de simbol al lumii nocturne şi al artelor magice poate fi înţeleasă din perspectiva punctului de vedere oriental, conform căruia principiul feminin poate fi desemnat ca fiind Maya. Acest termen are legătură cu caracterul iluzoriu, cu irealitatea lumii vizibile, aşa cum este ea experimentată în starea duală a conştiinţei. Maya mai reprezintă femininul ca „magie sau forţă magică a Zeului”, pe zeiţa zămislitoare magică a formelor manifestate: forme ce sînt iluzorii doar într-un sens relativ. Maya este vraja prin care ceea ce este nereal pare real şi fiind întruchiparea principiului feminin, astfel se obţine legătura dintre vrăjitorie şi feminin. Bineînţeles că există şi alte corelaţii, dar acestea sînt cele mai înalte.

O altă ipostaza a principiului feminin este Shakti. Este foarte vastă şi complexă această ipostază şi poate că ar trebui abordată într-un articol separat. În tradiţia Indiană sistemul Samkhya, pe care l-am pomenit pînă acum de cîteva ori, ne prezintă diada Purusha-Prakriti. Purusha este bărbatul primordial, iar Prakriti reprezintă principiul „naturii”, substanţă sau energie primordială a tuturor devenirilor şi mişcărilor. Purusha are acelaşi caracter detaşat, impasibil, „olimpic” de pura lumină – ca şi nousul aristotelic. Cu un fel de acţiune prin simplă prezenţă, acest principiu o fecundează pe Prakriti, rupîndu-i echilibrul potenţelor, adică echilibrul celor trei gune cauzînd astfel lumea manifestată.

Această concepţie a fost dezvoltată în tantrism. Cultul indian cunoştea figura lui Shiva ca zeu androgin, Ardhanarishvara. În scrierile tantrice, masculinul şi femininul divinităţii se separă. Însă Shiva şi Shakti înseamnă mai mult decît Purusha şi Prakriti din filosofia Samkhya. Termenul sanskrit shakti are deopotrivă înţelesul de soţie şi de putere potenţială. Din unirea lui Shakti cu Shiva, izvorăşte lumea şi această unire este văzută de această dată ca o unire sexuală. Deoarece Shiva simbolizează principiul masculin este pus în corelaţie cu Purusha, cu nousul, cu forma, ceea ce înseamnă că în această unire sexuală rolul activ îi revine principiului feminin simbolizat de Shakti.

Shakti este pusă în legătură uneori cu Kali, „zeiţa neagră”, înconjurată de un halou de flăcări. Deja se observă două atribute ataşate arhetipului feminin şi anume întunericul preformal şi focul. Acestei zeiţe îi este atribuit şi următorul text: „Cum în univers totul este în acelaşi timp Shiva şi Shakti, tu, Maheshvara (zeul masculin), eşti pretutindeni, iar eu sînt pretutindeni. Tu eşti în totul, iar eu sînt în totul.” Mai exact spus, Shiva e prezent sub aspectul imuabil, conştient, spiritual, stabil, Shakti sub aspectul schimbător, inconştient-vital, natural, dinamic a tot ceea ce există. Zeiţa există sub forma timpului, formă sub care ea este cauza oricărei schimbări şi este atotputernică în clipa disoluţiei universului.

Shakti, contrapartea feminină a lui Shiva este numită şi Kamarupini, adică „cea plăsmuită din dorinţă” şi simbol îi este organul sexual feminin, triunghiul cu vîrful în jos, identificat cu cel al dorinţei. Metafizic vorbind, orice dorinţă comportă o mişcare către altceva în afară de sine, către ceva exterior.

Mai ales buddhismul a recunoscut ca fond ultim al realităţii în devenire (adică al naturii) şi al vieţii condiţionate samsara-ice tocmai dorinţa şi setea. Acest aspect al dorinţei este descris de Platon prin „privaţiunea” întîlnită la Penia lipsită de fiinţă şi avidă de fiinţă. Plutarh spune că Penia „este materia primă care în sine este lipsă, dar este reumplută de Bine (aici binele este sinonim cu fiinţa n.a.) şi totdeauna aspiră către el şi ajunge să facă parte din el”.

În India se spune de asemenea că Shakti fără Shiva ar fi inconştientă. Perechile divine prezente în panteonul hinduist şi indo-tibetan simbolizează asocierea constantă a elementului shivaic cu un element shaktic în tot ceea ce este manifestat.

Plotin spune că zeii sînt definiţi de către nous şi zeiţele, sînt definite de către Psihe, iar cu fiecare nous este unită o Psihe. De altfel în Shat Chakra Nirupana se specifică acelaşi lucru prin faptul că fiecare centru de forţă este guvernat de un zeu şi o zeiţă.

În Kabbala „feminitatea divinului” este numită nubka, în opoziţie cu masculinul duchkra şi este reprezentată în general de către Shekina. Shekina reprezintă o forţă sau un principiu înţeles ca soţia Regelui şi se vorbeşte astfel despre nunta sacră a Regelui şi a Reginei, a lui Dumnezeu cu Shekina sa.

Astfel, eternul feminin este un echivalent al Spiritului Sfînt dătător de viaţă. Mai poate fi înţeles ca o putere sau „glorie” imanentă în creaţie. Este deci o putere distinctă de pura transcendenţă a lui Dumnezeu şi chiar avînd posibilitatea să se detaşeze de el (aşa cum se întîmplă cu Shakti în faza descendentă a manifestării). De aceea în Kabbala se vorbeşte despre starea de exil a Shekinei – principiul feminin, Spiritul Sfînt, soţia Regelui. În faza descendentă a creaţiei principiul feminin are supremaţia asupra principiului masculin, însă odată terminată creatia, principiul conştient luminos caută sensul ascendent al reintegrării în divin şi astfel se restabilesc lucrurile. Este de remarcat faptul că în momentul decăderii spirituale a unei civilizaţii funcţia sacerdotală este preluată de către femei.

În creştinism, spiritul nu are trăsături bine definite. El nu este feminin atunci cînd o fecundează pe fecioară. Totuşi în ebraică şi aramaică termenul „spirit” este de genul feminin. De altfel, Spiritul sau Sfîntul Duh este pus în legătură cu elementul feminin şi prin faptul că pogorîrea lui la cincizecime a fost figurată printr-o flacără (limbă de foc) ceea ce arată o semnificaţie asemănătoare cu a Shekinei kabbalistice. Duhul Sfînt a fost simbolizat şi printr-o porumbiţă, pasăre ce a mai fost asociată cu marile zeiţe Ishtar şi Afrodita. Porumbiţa le reprezenta puterea şi influenţa.

În Noul Testament sînt puţine lucruri spuse despre femeie. În schimb gnosticismul creştin, care a fost distrus în secolul al III – lea, a dezvoltat extrem de mult acest subiect. Femeia divină a gnosticismului creştin este Sophia, entitate cu multe chipuri şi multe nume. Identificată adesea cu Sfîntul Duh însuşi, potrivit diferitelor ei valenţe, ea este: Mama Universală, Mama Vieţuitorilor sau Mama cea Strălucitoare, Puterea de Sus (Cea-a-mîinii-Stîngi) în opoziţie cu Hristos înţeles ca soţul ei şi Cel-al-Mîinii-Drepte. De asemenea, mai poate fi înţeleasă ca Voluptoasa, Matricea, Fecioara, Soţia Bărbatului, Dezvăluitoarea Misterelor, Mama Cerească, Elena (adică Selene, Luna).

sursa : artadeatrai.ro