Partajează asta:

 

Poate uneori se confundă noțiunea inteligenței cu cea a înțelepciunii, deși între ele este o oarecare diferență.

Inteligența este acea realitate spirituală sfredelitoare, parte componentă a persoanei, care are puterea de a pătrunde realitățile existenței.

Datorită inteligenței s-a ajuns la acest progres uimitor al tehnicii și al științelor în toate branșele.

Lipsit de inteligență, omul ar fi rămas la starea înapoiată a epocii de piatră. Datorită ei, oamenii de știință au atins cel mai înalt grad al descoperirilor științifice.

Trebuie să recunoaștem că fără realitățile sfredelitoare ale inteligenței am fi fost lipsiți de multe beneficii și înlesniri ale vieții noastre de toate zilele, am fi rămas departe în ceea ce privește civilizația. Mai ales în ultimele decenii avansul și rezultatele ei au devenit spectaculoase în întreaga lume. Dacă noi ca oameni excelăm în ceea ce privește inteligența, din punct de vedere a ființelor pur spirituale se spune că diavolul este cea mai inteligentă ființă.

Constatarea dureroasă e aceea că cel inteligent datorită acestor pătrunderi, poate jongla, poate schimba, poate amăgi pe mulți și mai ales pe cei mai puțini inteligenți. Poate înșela pe mulți în relațiile cu semenii. Inteligența de cele mai multe ori stă la baza amăgirilor înșelătoare în ceea ce privește viața socială. Mai mult, cel ce o posedă își poate face păreri de supraevaluare despre sine, privind de sus sau chiar disprețuind pe semenii săi. Datorită acestei defecțiuni spirituale, Dumnezeu a ținut să ne avertizeze, că” celor mândrii le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”. Acest fel de a fi îl distanțează pe inteligent de semeni, îl singularizează.

Oricât încercăm să ne bucurăm de cei inteligenți, fie ei chiar și din familia noastră, dacă însă totul se reduce doar la inteligență, foloasele vor fi foarte mici sau chiar păgubitoare din mai multe puncte de vedere.

Greu însă vom putea convinge pe cineva că nu avem mare folos din inteligență, mai ales dacă avem credința că numai ei se va datora tot succesul nostru în viață.

Trecând de la noțiunea de inteligență la cea de înțelepciune, constatăm că noțiunea de inteligență se deosebește de cea de înțelepciune.

Dacă inteligența este o realitate sfredelitoare cu urmări deosebite în tehnică, care nu sunt întotdeauna folositoare pentru viața de toate zilele și pentru societate. Dacă inteligența este, zicând într-un limbaj popular, „muchie de cuțit”, înțelepciunea este întotdeauna mult mai folositoare. De ce? Pentru că înțelepciunea caută totdeauna din toate, partea cea mai bună, adică folosul vremelnic și veșnic. Este ceea ce Părinții Bisericii numesc” dreapta judecată”, fără de care nu putem prețui o realitate la justa ei valoare, fapt pentru care se și numește” virtutea virtuților”.

În viața de toate zilele, înțelepciunea este mult mai folositoare decât inteligența. Nu ne vine să credem că în viață vom avea mai mult folos de la copiii înțelepți decât inteligenți. Poporul în limbajul său popular l-a numit pe cel înțelept, ”om cuminte”. Cumințenia poporului nostru românesc a rămas proverbială în istoria universală a omenirii.

S-ar putea întâmpla ca cineva să nu fie atât de inteligent, dar să fie înțelept și cuminte. Desigur, îmbinarea înțelepciunii cu inteligența ar aduce deosebite pliniri în viața noastră de toate zilele.

Omul înțelept, trecându-le toate prin lumina dreptei judecăți știe când să tacă și când să vorbească. Știe care valoare merită să ocupe locul de frunte pe scara valorilor și care cel mai puțin principal. Știe cât valorează puterea și bunătatea lui Dumnezeu și cât cea a oamenilor. Cât valorează viața veșnică și cât cea vremelnică. Știe cât de mare e valoare omului ca ființă creată de Dumnezeu și câtă înclinare I se cuvine lui Dumnezeu. Va înțelege valoarea virtuților și primejdia păcatelor. Va aprecia la justa lor valoare realitățile existenței și va lupta pentru plinirea lor.

Modelul prin excelență al cumințeniei și al inteligenței rămâne peste veacuri Domnul nostru Iisus Hristos. Iar din oamenii bibliei Sf. Ap. Pavel, cel cu multă înțelepciune și inteligență.

Făcând o retrospectivă în trecut constatăm cu oarecare strângere de inimă că dacă înaintașii noștri chiar dacă nu și-au valorificat așa de mult inteligența, au aut totuși mai multă cumințenie. Au știut să folosească ceea ce a creat Dumnezeu spre binele omenirii, spre folosul ei vremelnic și veșnic. Astăzi s-ar părea că inteligența a străbătut fulgerător treptele suirii sale spre atât de multe pliniri. Dacă trecutul a fost timpul înțelepciunii, al cumințeniei, ca rod a credinței și al fricii de Dumnezeu, prezentul este timpul inteligenței, al descoperirilor tehnicii moderne, cu mari nădejdi în om și puterile lui ajungându-se la un fel de divorț între inteligență și înțelepciune. Nu rareori am avut și am convingerea că veacurile primare ale Bisericii au fost veacurile creației, iar cele prezente sunt cele ale tehnicii, ale zborurilor cosmice, veacurile marilor descoperiri atomice.

Divorțul dintre înțelepciune și inteligență a fost bine definită de un mare scriitor referitor la omul modern despre care zicea că e cu un picior în lună și cu unul în epoca de piatră.

La o întâlnire mai recentă susținea că i se pare că acum e cu amândouă picioarele în epoca de piatră. E destul să ne gândim la bomba atomica care ar putea fi spre pierea noastră plinindu-se ceea ce zice Sf. Scriptură: ”pieirea prin tine Israele”.

O carte mai recentă scrisă de un teolog (Tehnică și spirit), încercă să ne convingă despre această tristă realitate, cum că tehnica datorită inteligenței a ajuns la apogeu, dar datorită infantilității noastre spirituale, a lipsei de înțelepciune s-ar putea ca să fim amenințați cu pieirea chiar datorită acestei tehnici avansate, adică am ajuns la ceea ce spune dictonul: ”a fi sau a nu fi”.

Nu ne permitem însă nădejdea, ci rămânem cu încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care toate le orânduiește spre folosul nostru.

Omenirea începe a-și da seama de marea primejdie a divorțului dintre inteligență și înțelepciune, apreciind din ce în ce mai mult folosul înțelepciunii convinsă fiind de ceea ce mereu se repetă, că ”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Este timpul să ne îndreptăm toată atenția spre persoana ce se numește om, spre o mai bună gospodărire a celor dinăuntru ale sale, ca să ajungă la o mai bună maturitate duhovnicească, potolind furtuni de patimi și sprijinind cu ajutorul harului, răsărirea razelor soarelui înțelepciunii, care să devină stăpână asupra inteligenței, ca împreună să rodească folos și nu nefolos, viață și nu moarte, plinindu-se ceea ce dorește Mântuitorul ca scop al venirii Sale, ca oile Sale ”să aibă viață și din belșug s-o aibă”. Altfel vom fi amenințați cu o oră, Hiroșima, cu un potop, nu cu apă ci cu foc, cu un pământ pustiu și gol. Și atunci ne întrebăm: ”Care e folosul inteligenței și al tehnicii?” Să ne păzească Dumnezeu de așa ceva.

Sursa: ”Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre” – Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei

 

Partajează asta:

 

Instruirea şi cunoasterea lumească

Inteligent este omul care s-a curăţit lăuntric !

Atunci când omul nu îşi toceşte mintea cu cele dumnezeieşti, ci şi-o toceşte cu viclenia, se predă pe sine însuşi diavolului. Mai bine ar fi fost pentru unul ca acesta să-şi fi pierdut mintea, ca astfel să aibă circumstanţe atenuante în Ziua Judecăţii.

— Părinte, diferă simplitatea de viclenie?

— Da, precum vulpea de şacal. Şacalul, dacă vede ceva şi îl vrea, merge dintr-o dată şi îl ia, în timp ce vulpea mai întâi va face viclenii, şi abia dupăa aceea va merge şi îl va lua.

— Părinte, viclenia poate fi considerată de unii drept inteligenţă?

— Da, se poate, dar dacă se vor cerceta pe ei înşişi, vor înţelege ce este viclenia şi ce este inteligenţa. Au semnele lor de recunoaştere. Care sunt darurile Sfântului Duh? Dragostea, bucuria, pacea etc. Are omul înrudire cu acestea? Dacă nu are înrudire cu acestea, atunci va avea ceva satanic, va avea cunoştinţe de-ale lui aghiuţă.

— Inteligent este omul curăţit, cel curăţit de patimi.

Cel ce şi-a sfinţit şi mintea, unul ca acesta este cu adevărat inteligent. Dacă nu se sfinţeşte mintea, inteligenţa nu foloseşte la nimic. Iată, reporterii şi politicienii sunt inteligenţi, însă mulţi dintre ei, din pricină că nu au mintea sfinţită, printre lucruri inteligente, spun şi neghiobii. Dacă omul nu îşi pune în valoare mintea, o exploatează diavolul. Iar dacă omul nu îşi pune în valoare inteligenţa spre bine, o foloseşte diavolul spre rău.

— Adică, atunci când cineva nu şi-a pus în valoare inteligenţa, în felul acesta dă drepturi diavolului?

— Dacă nu şi-o pune în valoare, deja drepturile se dau de la sine. Când omul nu lucrează duhovniceşte, leapădă binele şi face el însuşi răul şi nu că diavolul face aceasta. De pildă, unul este inteligent, dar nu-şi pune mintea să lucreze, ci trândăveşte. Dacă nu-şi pune în valoare mintea, la ce ii foloseşte inteligenţa?

— Un om inteligent, dar cu patimi, poate avea judecată dreaptă?

— Mai întâi să ia aminte ca să nu dea crezare minţii sale, căci de este om duhovnicesc, se va înşela, iar de este lumesc, va înnebuni. Să nu dea crezare gândurilor lui. Să întrebe, să se sfătuiască, să îşi sfinţească inteligenţa. Şi, în general, omu să îşi sfinţeasca toate câte le are. Iar atunci când se va sfinţi inteligenţa, ea îl va ajuta pe om să dobândească şi discernământul. Omul inteligent, de nu se va sfinţi, nu va avea discernământul duhovnicesc. Iar altul, care este simplu din fire, poate lua de sfânt pe un înşelat şi de evlavios pe un afemeiat. Dar dacă cel inteligent se va curăţi, va dobândi mult discernământ.

— Părinte, dar cum se curăţă inteligenţa?

— Pentru a se curăţa, omul nu trebuie să primească telegramele vicleanului, nici să gândească în chip viclean, ci să lucreze numai cu bunătate şi simplitate. În felul acesta vine limpezimea duhovnicească, luminarea dumnezeiască. Atunci unul ca acesta vede inimile oamenilor şi nu trage concluzii omeneşti.

— Părinte, discernământul are legătură cu cunoaşterea?

— Discernămantu vine din iluminarea dumnezeiască. Cineva poate citi pe Sfintii Părinţi, poate cunoaşte în mod corect unele lucruri, poate face nevoinţă şi rugăciune. Însă discernământul vine odată cu iluminarea dumnezeiască, care este cu totul altceva.

— Părinte, mai demult lumea era mai bună?

— Nu, cum să fi fost mai bună? Numai că oamenii de atunci aveau simplitate şi gândul cel bun. Astăzi oamenii pe toate le văd cu viclenie, pentru că le măsoare pe toate numai cu mintea. Duhul european a făcut un mare rău. El i-a secătuit pe oameni. Oamenii ar fi fost astăzi într-o stare duhovnicească foarte bună, fiindcă cei mai mulţi sunt culţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi te-ai fi putut înţelege cu ei. Dar au fost învăţaţi ateismul, şi toate cele satanice, de aceea s-au netrebnicit şi nu te poţi înţelege cu ei. Mai demult nu te puteai înţelege cu unul care nu avea evlavie şi nici educaţie. Îmi aduce aminte cum odată, un călugăr, auzind la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite că este pomenit Grigorie, Papă al Romei, a crezut că este pomenit Papa de la Roma şi s-a smintit. “La aceasta nu m-am aşteptat, a spus el. V-aţi făcut papistaşi?” şi a plecat din biserică. Iată, vezi ce face neştiiţa? Neştiinţa este un lucru înfricoşător! Cel mai mare rău îl fac cei care au evlavia unită cu vătămarea de minte. Fără să cerceteze cum stau lucrurile, creează probleme.

 

 

Cunoaşterea care nu este însoţită de iluminarea dumnezeiască este o catastrofă

— Dacă oamenii ar frâna puţin viteza minţii lor şi mintea le-ar fi mai odihnită, atunci şi Harul dumnezeiesc s-ar apropia mai uşor de ei. Cunoaşterea fără iluminare de sus este o catastrofă. Când cineva face lucrare duhovnicească întru sine, când se nevoieşte, atunci este iluminat de Dumnezeu. Are iluminare dumnezeiască, experienţe dumnezeieşti, iar nu gânduri personale. De aceea şi vede departe. Cineva care suferă de miopie, vede bine lucrurile din apropiere, dar nu vede departe. Iar unul care nu are miopie, va vedea puţin mai departe, dar nici aceasta nu înseamnă nimic. Ochi trupeşti sunt doi, pe când ei duhovniceşti sunt mulţi.

Cei care se depărtează de Hristos, se lipsesc de iluminarea dumnezeiască, pentru că părăsind locul însorit, ca nişte neghiobi, merg în cel lipsit de soare. Aşadar, este firesc să fie răciţi şi bolnavi duhovniceşte. Dacă omul nu se va curăţi, dacă nu vine iluminarea dumnzeiască, oricât de corectă ar fi cunoaşterea cealală, ea nu este decât un raţionalism şi nimic mai mult. Iar dacă lipseşte iluminarea dumnezeiasca, cele pe care le vor spune şi le vor scrie, nu vor ajuta. Vedeţi Psaltirea, care este scrisă cu iluminare dumnezeiască, ce noime adânci are?! Adună, dacă vrei, toţi teologii, toţi filologii, şi vei vedea că nu pot face nici un psalm cu atâta adâncime. Deşi David a fost fără de carte, se vede limpede cum a fost povăţuit de Duhul lui Dumnezeu.

Astăzi şi Biserica se chinuie, fiindă lipseşte dumnezeiasca iluminare şi fiecare ia lucrurile aşa cum vrea. Se strecoară şi părerile omeneşti, iar după aceea se nasc patimi, după care diavolul treieră. De aceea oamenii săpâniţi de patimi n-ar trebui să ceară stăpânire peste alţii.

— Adică, Părinte, oamenii trebuie să ceară cu stăruinţă iluminarea dumnezeiască?

— Da, fiindcă altminteri soluţiile pe care le dau sunt numai lucrare a minţii, iar apoi se creează zăpăceală. Conferinţe, paraconferinţe… Şi răul este că mai înainte nu s-au cunoscut pe ei înşişi. Iar aceasta pentru că nu preţuiesc cunoştinţele întregii lumi cât preţuieşte o cunoaştere de sine.

Când omul îşi recunoaşte cu smerenie starea sa păcătoasă, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu. Daca unii s-ar fi cunoscut pe sine, atunci şi-ar fi văzut halul în care sunt şi ar fi tăcut din gură.

Odată cineva mi-a spus: “Nu există nici un ortodox care să reprezinte Ortodoxia în străinătate, la conferinţe etc.”. Vorbea, vorbea, vorbea, fiind ferm convins de părerea sa. Atunci îi spun: “Proorocul Ilie, atunci când a fost întrebat de Dumnezeu: Ce cauţi Ilie, în Horeb?, el I-a răspuns: Am rămas singur. Atunci Dumnezeu i-a spus: Am şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul ui Baal. Erau şapte mii de oameni credincioşi, iar Proorocul Ilie spunea: Am rămas singur.

Şi tu spui cu atâta convingere că nu există nici un ortodox, când sunt atâţia credincioşi?!… Ce crezi că este Atotţiitorul nostru? Este ca Atotţiitorul de pe turlă, ce are crăpături de la cutremur şi ne gândim ce să facem ca să Îl ţinem să nu cadă şi chemăm arheologii să-L proptească?”.

“În America nu exista niciunul”, imi spune. “Dar eu cunosc atâţia credincioşi în America”, îi spun. “Da, dar catolicii lucrează cu viclenie”. “Însă catolicii s-au scârbit de papism şi se întorc la Ortodoxie. Atunci când Patriarhul Dimitrie a mers în America, înşişi catolicii au strigat: «Patriarhul este adevăratul creştin, iar Papa este un negustor». N-au spus aceasta catolicii revoltându-se? De ce zici că la voi catolciii lucrează cu viclenie şi vor să se strecoare în Ortodoxie ca s-o schimbe etc.? Dumnezeu unde este? Diavolul poate face vreo ispravă?”

Din păcate, raţionalismul apusean a influenţat şi mulţi demnitari răsăriteni, care se află în Biserica drept-slăvitoare a lui Hristos numai trupeşte, în timp ce toată fiinţa lor se află în Apus, văzându-l că stăpâneşte lumeşte. Dacă ar fi văzut Apusul duhovniceşte, în lumina răsăritului, în lumina lui Hristos, ar fi văzut apusul cel duhovnicesc al Apusului, care pierde încet-încet lumina Soarelui înţelegător, a lui Hristos, şi se îndreaptă spre întuericul cel adânc. Se adună şi fac conferinţe şi deschid discuţii nesfârşite despre lucruri ce nu mai suferă discuţii, despre care nici Sfinţii Părinţi nu au mai discutat de atâţia ani. Toate aceste iniţiative sunt ale celui viclean, ca să-i ameţească şi să-i smintească pe credincioşi, după care să-i îmbâncească pe unii în erezie, iar pe alţii în schismă. În felul acesta diavolul câştigă teren. Aceşti oameni chinuesc şi în curcă lumea.

Iar toate acestea de unde pornesc? Dacă cineva nu face lucrare duhovnicească, crede că este om duhovnicesc, dar apoi spune neghiobii.

Un copil, cu curăţia firească a minţii lui şi cu puţinele cunoştinţe pe care le are, îţi va spune lucruri corecte. Dimpotrivă, unul cu mulă cultură, cu mintea afumă de înrâurirea demonică pe care a primit-o, îţi spune lucrurile cele mai hulitoare.

Cel care îşi toceşte mereu mintea cu cunoştinţe şi trăieşte departe de Dumenzeu, în cele din urmă îşi face mintea sabie cu două tăişuriş cu o parte se înjunghie încet-încet pe sine însuşi, iar cu cealaltă îi tai pe oameni cu soluţiile sale care sunt exclusiv omeneşti şi raţionale. Atunci când cunoaşterea omenească se va sfinţi, ea va deveni dumnezeiască şi va putea ajuta. Altfel, ea este o rezolvare omeneasă, mentală, este o logică lumească.

Mintea goală este baston de fier rără magnet, care loveşte metalele ca să se lipească, dar ele se strâmbă şi nu se lipesc.

Aceasta e lumea de astăzi. Toate lucrurile sunt privite printr-o logică seacă. Iar această logică este o catastrofă. Nu se spune oare: Cunoasterea îngâmfă? [ I Corintei 8, 2] Dacă omul nu are iluminarea dumnezeiască, atunci cunoaşterea lui este nefolositoare, aduce catastrofe. […]

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL

Din vol. “Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan” – Edit. Evanghelismos, Bucuresti, 2003