Partajează asta:

Un mare iniţiat, care comunica în mod conştient cu plantele, avea o grădină plină de cactuşi.

Într-o zi, cactuşii i-au transmis că-şi creşteau spini pentru că se apărau cu ajutorul lor de aceia care ar fi vrut să-i rupă şi să-i rănească.

Iniţiatul a decis atunci să le spună cactuşilor în fiecare zi :

”Vă iubesc foarte mult. Nu vreau să vă fac nici un rău. Puteţi să renunţaţi la spinii voştri”.

În timp, s-a întâmplat ceva extraordinar; cactuşii au început să-şi dea spinii jos.

Puii care răsăreau din ei, apăreau golaşi, fără nici un spine.

Era forma în care cactuşii răspundeau la iubire.

Oamenii dificili sunt ca nişte cactuşi.

Uneori ei se comportă aberant, îşi cresc nişte spini ”interiori” şi înţeapă cu ei pe toată lumea.

Pentru cei mai mulţi oameni, dificilii sunt o pacoste şi chiar adevărate obstacole în calea fericirii.

Cei mai mulţi au crize de furie şi nu se sfiesc să insulte în stânga şi-n dreapta.

Oamenii preferă să-i ocolească, dar pentru cei obligaţi să trăiască în preajma lor, să lucreze pe lângă ei, să aibă a face cu ei, viaţa poate fi un chin.

Cactuşii sunt doar un simbol al omului dificil, un simbol frumos.

Cactuşilor le poţi iubi şi spinii, căci spinii nu te deranjează dacă nu-i atingi.

Cu oamenii dificili lucrurile sunt mai complicate; ei te înţeapă oricum, asta-i starea lor.

În esenţă, ei te înţeapă, însă, din acelaşi motiv pentru care te înţeapă şi cactuşii; să nu cumva să-i răneşti.

Proiecţia lor esenţială este aceea că nu-i iubeşte nimeni şi din pricina asta va fi oricând posibil să pună cineva mâna pe ei şi să-i rănească.

Spinii oamenilor dificili sunt o formă de apărare a sensibilităţii pe care ei o ascund cu dibăcie sub comportamentul absurd, apăsător, urât şi atât de greu suportabil.

Omul cu spini poate fi recunoscut prin faptul că înţeapă la fel şi un rege, şi un servitor, şi un un sfânt, şi un ticălos.

Cineva care te înţeapă numai pe tine, dar dă dovadă de prietenie şi de politeţe cu mulţi alţi oameni, nu este un om cu spini, ci unul care are ceva cu tine personal.

În faţa acestuia poţi face un pas înapoi.

Îl poţi lăsa în pace, n-are rost să-l convingi că-l accepţi, că-l iubeşti, or că ai vrea ceva de la el.

Acesta are spini doar pentru tine şi asta-i altă poveste, altceva.

Omul cu spini înţeapă fără…deosebire.

Chiar îi înţeapă mai viguros pe cei care pretind că-l iubesc.

El se apără, dar şi testează dragostea.

Spinii au funcţie de apărare, dar şi de testare a iubirii.

Am cunoscut şi eu cîţiva oameni cu spini.

Aproape nimeni nu-i mai iubea, fiindcă deveniseră insuportabili, dar eu comunicam cu ei şi descoperisem că erau poeţi minunaţi, oameni din cale afară de generoşi, cu o blândeţe şi o bunătate nemăsurată.

”Nu ştiu cum poţi tu să vorbeşti ceasuri întregi cu lighioana asta”, mă întrebau unii.

„Nu ştiu cum poţi să comunici cu un om atât de rău”!

Sigur că făceam adesea ochii mari atunci când cineva îmi mai vorbea despre „isprăvile lighioanei” şi asta pentru că faţa cu spini nu mi se arăta în acelaşi fel, deşi erau momente în care primeam – ca toată lumea – înţepături grozave.

Am primit sprijin şi îngăduinţă deplină, am văzut exprimarea bunătăţii şi a sensibilităţii extreme la oameni catalogaţi drept incapabili de bunătate şi comunicare.

M-am întrebat într-o zi cum era posibil aşa ceva.

Am înţeles atunci în mod decisiv, în plină experienţă, că oamenilor dificili le picau instantaneu spinii atunci cînd se simţeau acceptaţi şi nu aveau suspiciuni legate de motivele pentru care te aflai în preajma lor.

Oamenii dificili cred că nu sunt iubiţi.

Lumea este periculoasă pentru ei, aşa încât decid într-o zi să se ascundă de lume, dar să se şi apere de ea.

Răutăţile lor sunt o formă teribilă de apărare împotriva rănirii.

„Mai bine-i rănesc eu, căci dacă mă rănesc ei, risc să mor”,

spune inconştient dificilul.

Dar, dacă el se simte iubit, acceptat şi înţeles, dacă nu-i întorci răutatea, dacă ştii că el îşi apără fragilitatea interioară şi bunătatea şi îi accepţi armele, el va face ca şi cactuşii; va da spinii jos.

Se va dezgoli total şi-n goliciunea aceea îl poţi vedea într-o strălucitoare, halucinantă şi fantastică bunătate, generozitate şi capacitate extraordinară de a iubi.

Cei mai buni dintre oameni se apără de rău prin ţepii lor.

Aceşti oameni, despre care se spune că sunt răi, incapabili de comunicare, de dragoste, continuu puşi pe harţă şi pe insultă, ascund în ei o frumuseţe care lăcrimează în faţa acceptării.

Am văzut de multe ori lacrimile de bucurie, ca şi pe acelea de milă, lacrimile de compasiune şi lacrimile care-au pregătit mari acte de generozitate ale unor oameni consideraţi de majoritatea „imposibili”.

Nici nu cred că am întâlnit vreodată oameni mai frumoşi şi mai fragili decât aceşti „dificili”, ascunşi sub spinii lor.

Dacă-i avem prin preajmă şi ne deranjează, putem proceda precum iniţiatul cu ai săi cactuşi, care au sfidat natura şi s-au dezbrăcat de spini.

Surpriza se ascunde sub spini,

căci atunci când oamenii răi sunt iubiți,

o mare de iubire se revarsă din ei…

MARIA TIMUC

Partajează asta:

– Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare.

E vina noastra?

Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

– Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

– Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

– Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

– Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

– Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

– In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

Extras din interviu cu Pr. Pantelimon de la Oașa, Formula AS, nr. 973, anul 2011

Partajează asta:

Cum ar fi sa-i privim pe toti ca si cum ochii nostri le-ar binecuvanta sufletul?

De cata iubire am fi capabili in astfel de momente?

Cata frumusete am putea descoperi in ceilalti, cand i-am privi ca si cum ochii nostri le-ar mangaia inima?

Iubirea cu care ii privim pe ceilalti, ii transforma.

Si nu doar pe ei, dar si pe noi.

Cautarea in adancul nostru a unei iubiri atat de pure ne transforma in partasi a unei experiente sacre, sfinte, dincolo de timp.

In fiecare moment dureros, daca ne-am putea reaminti ca privirea noastra ii poate transforma pe ceilalti, atunci ne-am aminti sa ne schimbam noi insine privirea cu care ii privim.

O privire de judecata ne va oferi o realitate plina de judecata. In schimb, o privire plina de iubire si de intelegere, ne va deschide calea spre o realitate in care iubirea este posibila.

In fiecare moment, este vorba doar despre constienta cu care intampinam tot ceea ce traim.

Constienta inseamna vederea a ceea Ce Este cu Adevarat Real.

Dincolo de ceea ce pare gresit, dincolo de judecata, dincolo de dorintele noastre egotice de razvratire, a fi constienti inseamna a putea fi capabili sa vedem ceea ce este cu adevarat REAL din toate acestea.

Disponibilitatea noastra de a cauta un adevar mai profund dincolo de ceea ce pare a fi, ne va oferi oportunitatea sa privim cu adevarat.

Iar atunci cand privim cu adevarat, vom regasi Adevarul.

Vom putea merge dincolo de identitatea fizica, dincolo de greseli, dincolo de orgolii, regasind in inima noastra un spatiu in care ne vom intalni cu totii in UNUL.

In care ne vom recunoaste esenta a ceea ce suntem cu adevarat si vom stii ca doar ea conteaza si doar ea este ceea ce este cu adevarat adevarat.

Tot ceea ce nu ne lasa sa vedem esenta din fiecare sunt doar iluzii.

Mergand dincolo de valul iluziilor, vom descoperi o lume a iubirii pure, neconditionate, o lume a acceptarii si a sacrului.

Privim cu adevarat doar atunci cand putem privi esenta. 

Si avem oportunitatea sa facem acest lucru in fiecare moment, privind la tot ceea ce exista si constientizand ca nu exista loc unde sacrul sa nu existe.

De fapt, privind cu adevarat, vom vedea ca doar sacrul exista.

Toate celelalte sunt iluzii.

Cand recunoastem iluziile ca fiind iluzii, vom descoperi esenta din spatele lor. 

Asa se petrece si in cazul unui moment dureros pe care il petrecem cu celalalt.

Cand putem recunoaste reactiile lui de razvratire ca fiind o iluzie, ne vom da voie sa mergem si sa privim mai adanc in el, regasind esenta. Iar ceea ce privim, ne ofera realitatea a ceea ce privim.

Putand privi esenta, vom deschide calea prin care el insusi sa-si poata aminti ceea ce este cu adevarat adevarat.

In inima fiecaruia, cand suntem suficient de sinceri, stim care este Adevarul.

Important este insa, sa ni-l putem aminti in momentele in care chiar avem nevoie.

Acest lucru ne-ar oferi sansa unei vieti traite in deplina armonie si in iubire fata de tot ceea ce exista.

TANIA TITA

Partajează asta:

(Romanian)

Sunt prezentate unele realitati uimitoare ale momentului, cu care omenirea se confrunta in procesul ascensiunii sale pe o frecventa superioara de vibratie a constiintei.

„CONFLICTUL DIN SPATIU” este o expunere foarte precisa, clara si sintetica a unor informatii primite în mod direct de Syriat si Alkesh de la reprezentantii civilizatiei siriusiene, referitoare la o teribila batalie in spatiul cosmic, ce a avut loc in apropierea Pamantului: despre implicatiile ei spatio-temporale, dovezi, tehnologie, aliante cosmice si despre luptele din planul eteric din imediata apropiere a Pamantului, care au inceput dupa acest teribil conflict.

(English)
Here are presented some startling current realities, with which humanity is confronted in the process of ascension to a superior frequency of vibration of consciousness.

„Conflict in space” is a very accurate, clear summary of information received directly by Syriat and Alkesh from representatives of the Sirian civilisation, referring to a terrible battle in space, which took place close to Earth: the space-time implications, proofs, technology, cosmic alliance and the battle in the etheric plane in the vicinity of Earth which started after this terrible conflict.