Ne încurajaţi mereu să „fim prezenţi“, să „fim observatori“.
Dar poate cu adevărat o conştiinţă care este martor să cânte, să danseze, să guste viaţa?
Un „martor“ nu este mai degrabă un spectator al vieţii şi niciodată un participant?
Mintea este hărăzită să ridice această întrebare mai devreme sau mai târziu, pentru că minţii îi e teamă ca tu să devii martor.
De ce minţii îi este atât de frică de acest lucru?
Pentru că a deveni martor înseamnă moartea minţii.
Mintea este cea care face – vrea să facă –, iar a fi martor este o stare de a nu face nimic.
Minţii îi e frică pentru că „dacă devii martor, ea nu va mai fi de folos“.
Iar aceasta are dreptate într un fel.
Odată ce martorul se iveşte în tine, mintea trebuie să dispară, aşa cum atunci când aduci lumină în camera ta întunericul trebuie să dispară; este inevitabil.
Mintea poate exista numai dacă rămâi în somn, pentru că mintea este o stare de visare, iar visele pot exista numai în somn.
Devenind martor, nu mai eşti în stare de reverie; eşti treaz.
Devii pe deplin conştient – atât de limpede precum cristalul, atât de tânăr şi proaspăt, atât de vital şi puternic.
Devii o flacără foarte intensă, ca şi cum ar arde la ambele capete.
În acea stare de intensitate, lumină, conştiinţă, mintea moare, mintea se sinucide.
De aceea, minţii îi este frică, iar mintea va crea multe probleme pentru tine.
Va ridica multe, multe întrebări.
Te va face să eziţi să sari în necunoscut; va încerca să te tragă înapoi.
Va încerca să te convingă: „Cu mine eşti în siguranţă; cu mine eşti la adăpost, eşti bine păzit. Am grijă de tine. Cu mine eşti eficient, îndemânatic.
În clipa în care mă părăseşti, trebuie să părăseşti şi toată cunoaşterea ta şi va trebui să laşi toate siguranţele tale.
Va trebui să dai jos armura şi te vei duce în necunoscut.
Îţi asumi un risc care nu este necesar şi nu ai nici un motiv“.
Ea va încerca să aducă raţionamente frumoase.
Acesta este unul dintre raţionamentele care se întâmplă aproape fiecărui om care meditează. Nu tu pui întrebarea; este mintea, inamicul tău, cea care pune întrebarea prin tine.
Mintea spune: „Osho, tu ne spui încontinuu să «fim prezenţi», să «fim martori». Dar poate cu adevărat o conştiinţă care este martor să cânte, să danseze să guste viaţa?“
Da! De fapt numai o conştiinţă care este martor poate cânta, dansa şi gusta viaţa, cu adevărat. Ţi se va părea un paradox – şi este!
Dar tot ce este adevărat este mereu paradoxal.
Adu-ţi aminte: dacă adevărul nu este paradoxal, atunci nu este de fapt adevăr, este altceva.
Paradoxalul este o calitate de bază, intrinsecă, a adevărului.
Lasă această idee să se cufunde pentru totdeauna în inima ta: adevărul este paradoxal.
Deşi nu toate paradoxurile sunt adevăruri, toate adevărurile sunt paradoxale.
Adevărul trebuie să fie un paradox pentru că trebuie să aibă ambii poli – negativ şi pozitiv –, plus o transcendenţă.
Trebuie să fie viaţă şi moarte, plus încă ceva. Prin „plus“ mă refer la transcenderea amândurora – da sau nu. Acesta este paradoxul ultim.
( OSHO ~ Meditatia-Prima si ultima libertate )
EARTH CHANGE MZ 
Lasă un răspuns