Partajează asta:

Era odata o fetita care traia intr-o tara ciudata, numita dintotdeauna: Afidelia.

Iar locuitorii acelei tari se numeau Fidelieni.
In acea tara, foarte speciala, oamenii nu puteau sa iubeasca decât o persoana o data.

Era total neindicat sa iubesti mai multe persoane in acelasi timp.
Foarte devreme, copiii invatau ca trebuia sa aleaga pe cine sa iubeasca si pe cine sa nu iubeasca.

Era ca si cum, eventualitatea de a iubi, doua, trei sau patru persoane in acelasi timp, ar fi declansat un adevarat haos.

O singura persoana: barbat, femeie sau copil tre­buia sa le ocupe tot spatiul afectiv. Deviza acelei tari era:
„O singura iubire de persoana.”
Astfel, in acea tara, iubirile nu durau prea mult.

Viata unei iubiri era foarte scurta.
Dar, cum este posibil asa ceva, o sa ma intrebati.
Pai, este evident.

Cum nu era posibil sa iubesti decât o singura persoana, imediat de cineva cunostea pe cineva nou si se nastea un sentiment intre cei doi, se simtea obligat (obligata) de a renunta si chiar de a parasi iubirea dinainte pentru a indrazni sa traiasca doar noua iubire.
Iar, cum viata este alcatuita doar din intâlniri si fiecare intâlnire contine in ea sâmburele unei posibile iubiri, va dati seama de difi­cultatea unora.
Bineinteles, unii dintre ei rezistau si… se atasau.
A te atasa de cineva inseamna a te decide sa te legi de acea per­soana si mai ales de a o vrea mereu aproape de tine. Uneori inseamna sa incerci sa o captezi, pentru a nu o mai lasa sa plece.

Atasamentul era o practica destul de raspândita in acea tara.
intr-o zi, fetita despre care vorbeam la inceput, s-a revoltat.

Avea cam zece ani când le spuse parintilor ei:
– Am nevoie sa va vorbesc. Ceea ce traiesc eu este foarte grav, am un conflict interior puternic. Eu am nevoie sa va iubesc pe amândoi in acelasi timp si pe Jeremy, cel mai bun prieten al meu si pe Sara, prietena mea si pe Iulia, verisoara mea.
Pentru mine, este imposibil sa iubesc doar o persoana. Simt ca am o inima foarte mare si in ea pot exista multe iubiri diferite. Exista loc pentru mai multe iubiri in acelasi timp.
Era foarte fericita ca a spus toate aceste lucruri.
– Dar este imposibil, stii foarte bine!
in tara noastra nu poti iubi decât o persoana o data. De aceea ne numim Fidelieni.
– Dar eu, nu pot sa traiesc asa, ma sufoc, striga fetita.
Tatal ei incerca sa nu se enerveze si sa-i exprime foarte calm rationamentul lui.
– Nu este bine sa-ti imparti sentimentele in bucatele. Daca o iubesti pe mama ta, nu poti sa ma iubesti si pe mine, tatal tau, in acelasi timp. Iar când ma iubesti pe mine, nu poti sa o iubesti si pe ea in acelasi timp.
Mama ei il aproba pe tata si ii sustinu argumentatia printr-o con­cluzie ferma:
Unde am ajunge daca am accepta sa poti iubi mai multe per­soane, in acelasi timp, asa cum spui tu? Ar insemna sfârsitul valo­rilor noastre, disparitia familiei si a sigurantei noastre. Ar insemna ca nu exista nici o speranta sa ai parte de o iubire intreaga.
Fetita simtea ca nu va fi nici inteleasa, nici sustinuta de parintii ei.
si, asemenea multor copii care se simt neintelesi, se inchise intr-o tacere deplina.
Totusi, ii marturisi unei pisici, care era confidenta ei intima, deoarece ea nu ii dicta ceea ce trebuia sa gândeasca, simta sau sa spuna.
– Eu stiu ca sunt capabila sa iubesc mai multe persoane in acelasi timp, având o iubire diferita pentru fiecare, ii sopti ea pisicii.
Aceasta o privi in liniste, atent, cu mustatile nemiscate.
Fetita adauga:
– Ceea ce iti spun acum, este un lucru pe care il simt profund, iar când voi fi mare, iti jur, ii voi invata pe copii mei ca avem aceasta libertate de a iubi mai multe persoane in acelasi timp. Pe fiecare dintre ele, pentru ceea ce este, asa cum este.
Iubirile mele nu vor fi nici imprastiate, nici taiate in bucatele, fiecare dintre ele va ramâne intreaga si unica.
Nu stiu daca fetita când a devenit mare si-a mai pastrat promisi­unea.

Stiu insa ca exista o alta tara, numita Libertatea sentimentelor, unde fiecare stie ca poate fi iubit de mai multe persoane si poate iubi mai multe persoane.

O tara in care este posibil sa iubesti mai multe persoane in acelasi timp, fara ca acest lucru sa deranjeze pe cineva….
O tara in care fiecare simte ca poate iubi intr-un fel unic.

– Jacques Salome

Partajează asta:

„Ura reprezina cel mai adesea o iubire ranita, pe care o ranim si mai mult prin multimea de resentimete ce de nasc in noi.

Era o data un mic raton care fusese umilit, jignit, redus la neputinta, in toata perioada copilariei lui. In cartierul in care traia, traise toate formele de umilinta si violenta posibile. Lovituri, injurii, jigniri, injuraturi, descalificari, lipsuri… reprezentau hrana lui de fiecare zi, iar aerul pe care il respira continea „tot ce este mai rau intr-o viata”.

Intre timp se facuse mai dur, se calise, avand ca singur sprijin, asa credea el, o ura, o violenta interioara, care se putea rezuma intr-o singura fraza: „Cand voi fi mare, o sa ma razbun, vor avea mult de suferit… o sa vada ei de ce sunt capabil…”

Nu stia prea bine cine puteau fi acei „ei”, dar simtea ca avea resentimente pentru intreaga lume, mai ales fata de adulti, de parintii lui… Fata de mama lui care se plangea tot timpul ca nu este iubita, fata de tatal lui care tipa, lovea, urla, bea si distrugea totul in jurul lui.
Ii purta pica si invatatorului sau, care nu vedea nimic din toate acestea si care il acuza ca nu facea nici un efort, care voia sa il invete limbi straine ca si cum nu ar fi stiut ca in cartierul lui se vorbeau atatea limbi diferite. Le purta pica prietenilor lui, tuturor baietilor din cartier care nu se gandeau decat sa se joace si sa se bata, si fetelor care nu ii acordau nici o atentie. Ii era ciuda chiar si pe Dumnezeu care parea sa existe dar care nu se arata niciodata si, mai ales, lasa sa se intample atatea nedreptati.
La inceput nu si-a dat seama ca toata acea violenta, toata acea ura, incepuse sa il roada in interior, ii invada stomacul, capul, gesturile, respiratia. Traia, sau mai degraba supravietuia intr-o continua stare de furie, de violenta retinuta care ii distrugea fiecare zi din viata.

Intr-o dimineata a inceput sa observe ca ura ii facea cel mai rau din toate violentele primite, deoarece acestea se tot reinnoiau. Era destul sa inchida ochii sau doar sa isi retina putin respiratia si apareau imagini, ganduri, impulsuri care il asaltau si ii invadau corpul cu tensiuni, dureri si suferinta.

Ura era o usa inchisa spre viitor

Nu stia inca fapul ca va avea nevoie de ani intregi pentru a descoperi iubirea si compasiunea, singurele arme impotriva acelei uri imense, pentru a descoperi ca putea sa inceapa sa se iubeasca daca voia sa nu se lase distrus de acea ura…

A descoperit aceste lucruri atunci cand a intalnit un batran raton, catre trecuse printr-o viata asemanatoare cu a lui, care apoi reusise sa se reconcilieze cu propria lui viata.

Acel raton batran i-a spus urmatoarele:
– DOAR TU ESTI SINGURUL RESPONSABIL, NU PENTRU CEEA CE TI S-A INTAMPLAT, CI PENTRU CEEA CE VEI FACE CU CEEA CE AI TRAIT.”

– Jacques Salome

Partajează asta:

„Avem nevoie de 4 imbratisari pe zi ca sa supravietuim.

Avem nevoie de 8 imbratisari pe zi ca sa ne mentinem.

Avem nevoie de 12 imbratisari pe zi ca sa crestem.” – Virginia Satir

„Imbratisarea este: … SANATATE.

Ajuta sistemul imunitar, vindeca depresiile, reduce stress-ul si provoaca somnul.

Este revigoranta, intineritoare si nu are efecte secundare neplacute. Imbratisarea nu este altceva decat un medicament miraculos.

Imbratisarea este naturala.

Este organica, dulce, fara ingredienti artificiali, nepoluanta, prietena a mediului inconjurator, si suta la suta sanatoasa.

Imbratisarea este cadoul ideal.

Minunata in orice ocazie, amuzanta atunci cand o oferi, dar si cand o primesti, te respecta, are propria ei forma si este pe deplin returnabila. Imbratisarea este practic un lucru perfect.

Nu necesita baterii, nu se uzeaza, este ferita de inflatie, de ingrasare, de taxe lunare sau de hoti.

Imbratisarea este o resursa suprautilizata cu puteri magice.

Cand ne deschidem inimile si bratele, ii incurajam si pe altii sa faca la fel.”

Jack Canfield, Mark Victor Hansen

Partajează asta:

„Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi.

(folclor japonez)

Partajează asta:

”Mama este mereu lângă tine.

E îngerul păzitor al fiecăruia. O găsești în adierea frunzelor pe lângă care treci, în mirosul mâncărilor pe care ți le amintești din copilărie. Ea e în florile pe care alegi să le dăruiești, ea e în toate zâmbetele tale de zi cu zi. O găsești în mâna care te atinge pe frunte când ai febră, în liniștea din zilele ploioase când te simți melancolic, ea e în culorile curcubeului și în căldura pe care o simți în diminețile de Crăciun.

Mama poartă lumea pe umeri.

Ea este începutul tuturor începuturilor, profesorul profesorilor şi cartea cărţilor. Mama este sertarul în care ne depunem toate lacrimile şi zâmbetele. Mama e izvor de răbdare şi bunătate. Mama e creatorul tuturor poveştilor. E un anotimp, e un cântec dulce, glas plin de smirnă.

Mama este acea fântână care te răcoreşte când îţi este sete, mama e acel vânt care îţi mângâie obrajii în zilele toride de vară, mama e acel foc care te încălzeşte atunci când îţi este frig, mama e acea sclipire care îţi luminează cele mai întunecate nopţi, mama e îngerul care îţi alungă visele triste, mama e braţul în care îţi găseşti alinarea, mama e soarele de la care primeşti lumina, mama e cerul pe bolta căruia îşi scaldă păsările zborul, mama e bucuria de a trăi, mama e tot ce a putut lăsa Dumnezeu mai pur şi mai sfânt pe pământ.

Mama trăiește mereu cuibărită în râsul tău.

Ea e locul de unde ai plecat, primul tău „acasă”, primii tăi paşi în viaţă. Mama aduce fără să ceri până şi luna de pe cer. Dacă plângi, plânge şi ea, dacă râzi, râde şi ea. Ea e alături de tine, orice drum ai alege. Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă, cea mai cea din lume. Ea e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…

Mama ştie şi simte totul.

Mama e ca o liturghie, jertfeşte jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde şi aduce lumina speranţei oriunde. Mama este o icoană ce o poartă fiecare în suflet. Mama este ca un duhovnic la care mereu găseşti iertare, chiar şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut. Mama când se roagă, rugăciunea ei pentru fiu e foc ce mistuie întreg universul şi ajunge grabnic la Dumnezeu. Mama este fiinţa care „conduce” lumea. Ce făptură minunată e mama !

Mamă, ţi-am spus astăzi cât de mult Te Iubesc ?! ”

(Hrisostom Filipescu, Puține cuvinte, multă iubire)

Partajează asta:

„În iubire, arta privirii le vede pe toate bune. În Iubire nu există frică.

Mărimea unui suflet se măsoară prin ceea ce iubește,

iar iubirea nu are marigini!…

Cuvintele sunt o taină, tăcerile sunt o taină.

„Mi-ai atins inima”,

„Ți-am dat inima”,

„Te-am primit în inima mea”,

această etapă a găsirilor reciproce,

în care se descoperă minuni unul la celălalt,

își atinge finalul abia în Veșnicie,

unde poemele de dragoste nu vor muri niciodată…”

(Puține cuvinte, multă iubire, Iași 2013)

HRISOSTOM FILIPESCU