Iartă-mă, dacă ~ Caleopi Efrem
Iartă-mă, fir de iarbă, dacă te-am smuls brutal, în loc să te preţuiesc pentru seva ta , pe care o aduci din pământ, către mine, alimentându-mi viaţa…
Iartă-mă, rază de soare, dacă m-am ascuns în umbră, şi nu am rămas, vrăjită, să mă scalzi în lumina ta…
Iartă-mă, moleculă de oxigen, dacă am viciat, cu respiraţia mea de pământean, puritatea ta absolută…
Iartă-mă, strop de ploaie, dacă nu m-am dezgolit către tine, să mă cureţi de relele, ştiute, sau neştiute, care m-au atins peste timp…
Iartă-mă, adiere de vânt, dacă nu m-am oprit să ascult cum stârneşti murmurul frunzelor , creînd fantastica simfonie…
Iartă-mă , ţărână pe care am călcat, dacă mi-am învelit piciorul , şi nu am umblat desculţă, să te simt, să am în mine, mereu, copilăria…
Iartă-mă, prietenul meu, dacă nu m-am oprit din drum, să îţi înţeleg durerea pe care vei fi încercat să mi-o destăinui, sau am fost prea departe de sufletul tău trist, pe care ar fi trebuit , dar nu am reuşit, să ţi-l alin…
Iartă-mă, duşman al meu, dacă ţi-am dat motive să mă urăşti, şi nu am avut putinţa de a te determina să nu o mai faci…
Iartă-mă, părinte drag, dacă prea puţin te-am preţuit atunci când mi-ai fost alături, sau dacă te-am dat prea repede uitării, atunci când nu ai mai fost…
Iartă-mă, copile drag, dacă sunt prea veche, şi bătrână, şi neputincioasă, pentru a-ţi înţelege visurile şi a te sprijini pentru în atingerea lor…
Iartă-mă, om simplu şi sărman, dacă ai încercat să te văd iar eu, în egoismul meu, nu am făcut-o, şi nu am avut timp pentru tine… Dacă am râs când trebuia să plâng, dacă am plâns când era de râs…
Iartă-mă, om rău, dacă nu am reuşit să-ţi deschid portiţa către bunătatea sufletului tău…
Iartă-mă, om bun, dacă nu te-am ajutat să înţelegi că , totuşi, omul rău există …
Iartă-mă, suflet pereche, dacă ţi-am înşelat aşteptarea, şi nu te-am iubit cu atâta dragoste câtă aveam pentru tine, şi nu te-am sprijinit, cât trebuia, aşa cum ai fi avut nevoie, de la mine…
Doar dacă tu, şi tu, mă veţi ierta, pentru netruda mea continuă de a afla iertarea, poate, cine ştie, şi eu voi reuşi să mă iert …
Picturi : Paul Boswijk ( Olanda )
Poezia „Dar despre iubire, stapane?” a lui Kahlil Gibran este una dintre cele mai complexe definitii ale iubirii.
Cand iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul,
Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
Si cand vraja paradisiaca va cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneti-va misterului ei,
Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
Iar cand iubirea transfiguratoare va vorbeste si o
simtiti profunda si divina, dati-i crezare,
Chiar daca vocea ei ar putea sa va sfarame visurile himerice,
asemenea vantului din miaza-noapte care va pustieste gradinile.
Fiindca, precum iubirea va incununa,
adeseori tot ea trebuie sa va si crucifice.
Precum va face sa cresteti mult mai repede si imbatati de fericire,
Tot ea trebuie sa va si reteze si uscaciunile
si sa va distruga cat mai repede rautatile si egoismul.
Precum ea va ridica imbatati de bucurie,
pana la inaltimea voastra ideala,
alintandu-va cu o dumnezeiasca gingasie
ramurile cele mai fragile care freamata
in lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa
forta purificatoare pana in adancul radacinilor voastre,
zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.
Asemeni snopilor de grau, ea va secera, niciodata intamplator.
Va treiera pentru a va decoji.
Va vantura spre a va curata de pleava.
Va macina pana la inalbirea fainii voastre.
Va framanta pana ajungeti foarte supusi, divini si puri.
Ca apoi sa va harazeasca focului sau
si sa puteti deveni painea cea sfanta
a nemuririi la ospatul divin.
Toate aceste si multe altele vi le va da cu prisosinta iubirea,
pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele inimii
si sa deveniti o parte din inima Vietii Eterne
din care izvoraste nesfarsita IUBIREA.
Dar daca, stapaniti de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de teama,
veti cauta doar tihna si placerea dragostei
care permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti,
Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infranti,
goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri,
in lumea fara de anotimpuri,
unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie,
unde veti plange
dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.
Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia energia sa
atotputernica,
divina si misterioasa decat de la sine.
Iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanita
de cel sau cea caruia i se daruie;
Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajunsa iubirea infinita,
sublima si transfiguratoare.
Cand iubiti nu trebuie sa spuneti „Creatorul e in inima mea”,
ci mai degraba „eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului”,
Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii,
fiindca iubirea, daca cu adevarat o meritati,
va va arata cu siguranta drumul ea insasi.
Iubirea nu are nici o alta dorinta
decat aceea de a se implini prin totala iubire.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte,
fie ca ele acestea sa fie:
Sa te topesti de iubire in tot si
sa devii izvor de iubire divina ce susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti adesea durere prea marii duiosii;
Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti,
plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti, coplesit de beatituine,
la ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacat si debordand de fericire acasa la ora amurgului,
Si apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru fiinta iubita,
iar pe buze sa ai un cantec de lauda.
-Te îndemn să mă iubești!
Eu sunt imaginea ta fidelă în oglindă, de aceea fugi de mine.
Iubește-mă, și atunci vei ști că te iubești pe tine.
Altfel, vei fugi toată viața de tine însuți, și-ți vei căuta scăparea în imagini ieftine, ușor de manevrat, distorsionate și distorsionante.
Îți vei umple viața cu mărunțișuri care nu te vor ajuta deloc; și vei fi din ce în ce mai nefericit pentru că nu-ți vei găsi liniștea.
Pentru că, de fapt, nu trăiești cu tine, ci cu o himeră, o imagine mincinoasă a ta care se schimbă și te schimbă în permanență.
Nici măcar nu mai știi cine ești și ce reprezinți pentru tine.
Uită-te la tine, fugi de mine și lupți cu mine în permanență dar, de fapt, asta o faci cu tine însuți.
Nu am nevoie de un om puternic alături de mine, cum mi-ai spus, pentru că asta ar fi tot o minciună.
Puterea vine din mine însămi, și dacă nu e așa, niciun seamăn nu mi-o poate furniza, ci doar înlocui cu a lui. Iar asta nu aș mai fi eu.
Am nevoie de iubire, nu de cineva!
Am nevoie să iubesc fără să mă justific în fața ta, sau a oricui.
Am nevoie să te iubesc, așa cum știu eu să o fac.
Nu am așteptări, nu am proiecții.
Doar iubire!
Pentru că tu mă reprezinți pe mine, ești imaginea mea în oglindă.
Ești cel care mă reflectă pe mine, cu bune, cu rele.
Oricum sunt doar aprecieri în funcție de toanele noastre.
Vrem să vedem doar plusul, niciodată minusul.
De aceea am luptat cu tine non-stop.
De aceea am luptat, de fapt, cu mine!
Pentru că am refuzat să văd realitatea.
Am încercat, în permanență, să creez o altă realitate, confortabilă statusului și emoțiilor mele de atunci. Iar dacă ele se schimbau, schimbare să fie și în realitatea pe care am creat-o!
Acolo mă simțeam bine; încercam să fac o lume veselă.
De cele mai multe ori primeam exact opusul, pentru că refuzam să văd rebuturile și lucrurile neterminate din cotidianul meu.
Sigur, acestea erau momentele în care numai Universul era de vină, sau avea ceva personal cu mine, de parcă eu aș fi fost Calea Lactee!
Nu!
Eu eram cea care avea ceva cu mine, pentru că mă mințeam.
Refuzam să văd realitatea!
Când te-am văzut pentru prima dată, m-ai lăsat fără suflare!
Plexul meu solar și ceilalți centri energetici au reacționat instinctiv.
A fost ceva magic, o feerie, ceva ce nu mai doream să se încheie, ci să se prelungească le nesfârșit.
Acum îmi dau seama: atunci m-am văzut pentru prima dată pe mine!
Și m-am iubit, îndrăgostindu-mă de tine, imaginea mea!
Au urmat lunile în care drumul de la agonie la extaz și înapoi a devenit cotidianul meu, scuturând din temelii lumea pe care mi-am construit-o, sau am crezut că o construiesc cu atâta migală.
Am avut senzația că s-a prăbușit totul, atunci când ai dispărut după ce m-ai învinuit de lucruri crude, crunte și total neadevărate.
Dar, de fapt, acolo nu era nimic, nici o lume!
Era un mare balon de săpun pe care îl numeam „viață”, și în care mi-am auto-distribuit rolul principal. Furiile mele îndreptate spre tine erau, de fapt, pentru mine.
„De ce, de ce?” strigam, urlam în sinea mea.
Acum știu. „De ce, de ce te minți singură și refuzi să vezi realitatea? De ce?”
Pentru că e mai comod și mai la îndemână.
Pentru că minciuna e mai ușor de suportat, e mai maleabilă;
se mulează pe toanele noastre de moment,
și poate crea instant un univers în care suntem zei,
indiferent că prestația noastră e jalnică sau nu.
Îmi doream să mă iubești, pentru că nu știam cum să mă iubesc eu.
Îmi doream să mă vezi frumoasă, pentru că eu nu mă mai vedeam.
Îmi doream să mă îmbrățișezi, pentru că refuzam să mă alint pe mine.
Îmi doream prezența ta, pentru că pe a mea am uitat-o.
Îmi doream să mă faci să râd, pentru că nu mai știam cum.
Îmi doream să mă atingi pentru că nu mă mai atinsesem demult, nici măcar cu un gând.
Îți vânam privirea, pentru că eu am refuzat să mă mai privesc.
Îmi doream să mă vezi, pentru că nu mă mai puteam vedea.
Îmi doream să aud vocea ta, pentru că la vocea mea eram demult surdă.
Visam să mă întregești pentru că nu știam cum să fiu întreagă.
Voiam să mă ajuți, pentru că nu mai știam cum să mă ajut.
Îmi doream respectul tău, pentru că demult nu mă mai respectam.
Îți doream iubirea…pentru că eu am uitat să mă iubesc.
Am uitat că trebuie să mă iubesc.
Am uitat de mine!
Ai reapărut în viața mea, și am știut că totul are un scop.
Auzul vocii tale m-a rearuncat în haos.
Și eu care mă mințisem atât de frumos că am o viață în care „echilibrul” era cuvântul de ordine…
Mintea striga „de ce, de ce?”, singura tânguire pe care o știa manevra pe drumul sigur al victimizării.
Și atunci, sătulă de lamentări, am hotărât să dau ascultare sufletului.
„De ce?”, l-am întrebat pe Dumnezeu. Și mi-a răspuns :
„Află cine este el, pe cine reprezintă, și vei ști de ce”.
Cine este el?
„Dar cine ești tu?”, m-a întrebat o altă voce.
Chiar, cine sunt eu?
„Dar tu cine ești?”, am întrebat.
„Sunt cel ce încearcă, cel ce se îndoiește, cel ce te face să te îndoiești, sau multe alte nume .
Rolul meu este să îți pun întrebări, să nasc îndoieli, să îți clatin credința”.
Am știut cu cine vorbeam, pentru că eram deja aruncată în abis. Dar nu-mi era frică.
„- De ce nu îmi este frică?
– Pentru că nu îți mai e frică de tine, iar asta înseamnă că ești pregătită.
– Dar noi, oamenii, te percepem ca rău, și există culte întregi în care ești înfierat.
– Da, pentru că așa vă percepeți voi, ca răi. Rolul meu este doar să vă fac să fiți siguri că vreți binele, fără nici un dubiu, fără nici o îndoială în suflet, nimic care să vă abată de la credința în Lumină. Dacă ți-e frică de mine, înseamnă că imaginea ta despre credință și lumină e distorsionată.
Sunt cel ce pune întrebări.
Sunt cel ce naște îndoieli.
Sunt cel care te face să te îndoiești.
Sunt cel ce încearcă să-ți distorsioneze lumea prin frici, pentru ca tu să-ți găsești curajul. Să-ți pună la încercare credința falsă, pentru a o găsi pe cea adevărată. Să-ți creeze iluzii, pentru a alege realitatea.
Sunt cel ce îți aduce în „dar” frica, disperarea, boala, invidia, îndoiala, necredința, ura, dezamăgirea, pentru ca tu să te ridici pe picioarele tale și să spui hotărât „NU!”.
Sunt cel ce încearcă, pentru ca tu să reușești!”
Și atunci am știut răspunsul la întrebarea pusă de Dumnezeu; am știut cine ești tu.
Ești…EU!
Te iubesc, pentru că mă iubesc pe mine!
Nu am nevoie de tine, ci am nevoie de mine.
Nu te vreau pe tine, mă vreau pe mine.
Nu mai vreau nimic de la tine, acum știu ce vreau de la mine.
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Te iubesc din tot sufletul!
Te eliberez!
Mulțumesc!
Mă iubesc din tot sufletul!
Mă eliberez!
Te îndemn să mă iubești pentru că sunt imaginea ta fidelă.
Te îndemn să te iubești.
Acesta este ADEVĂRUL, DRUMUL, VIAȚA!
Te iubesc!
Mulțumesc!
dr. Edith Kadar
Arad, 04 ianuarie 2014
CAND SPUI ” FEMEIA ” ~ TRAIAN DORZ
Când spui „femeia“, ai spus „mama“, si-ai spus „sotia“, „fiica“, „sora“,
si-ai spus fiinta cea mai scumpa si mai iubita tuturora,
si-ai spus iubirea, si caldura, si frumusetea fara care
ar fi-un pustiu, si-ar fi-o durere, si-ar fi-o tristete tot sub soare.
Ce gol si ce singuratate era în cele sase zile
când nu era în rai femeia pe toate luminându-i-le,
iar când a fost facuta dulce, ca dintr-un vi, ca dintr-o rana,
ce minunata întregire le-a dat fiinta diafana.
E-adevarat ca prin femeie a mai venit si întristarea,
dar fara ea n-ar fi viata si n-ar fi binecuvântarea,
n-ar fi cântarea, nici sarutul, nici dor sau lacrima sub stele
si ce-ar fi lumea fara-acestea si ce-ar fi viata fara ele?
Sa-L binecuvântezi pe Domnul si multumeste-I c-a facut-o
iar fata mamei si-a sotiei adie-o si sarut-o
pe fruntea orei si-a fetitei, fa semnul binecuvântarii
cu mângâierea cea mai sfânta a bucuriei si-a cântarii.
N-o întristati, ci mângâiati-o si-ajutati-o cu iubire
sa-si duca sarcina si crucea frumos si ea pre mântuire
caci când ea plânge toate, toate unt chinuite si-ntristate
iar când zâmbeste ea, ce cântec si ce lumina vine-n toate.
…Fii binecuvântata dulce si scumpa mama si sotie
si sora si fetita noastra, fiti fericite pe vecie
cu lacrimi sarutam obrajii si ochii vostri-n sarbatoare
si-ntreaga dragoste ne-o punem pe-al vostru suflet ca o floare.
EARTH CHANGE MZ 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.