Partajează asta:

Transformă lucrurile mărunte în sărbătoare.

In Japonia există ceremonia ceaiului. În fiecare mănăstire zen și în fiecare casă care își permite există un mic templu pentru băut ceai. Ceaiul nu mai e un lucru obișnuit, profan; a fost transformat într-o ceremonie. Templul pentru băut ceai este făcut într-un anumit fel – într-o grădină frumoasă, cu un eleșteu frumos, cu lebede și flori de jur împrejur. Musafirii vin și își lasă încălțările afară; e un templu. Iar când intri în templu nu ai voie să vorbești; trebuie să-ți lași gândurile și vorbirea afară, cu pantofii. Te așezi într-o poziție de meditație, iar gazda, femeia care îți prepară ceaiul, se mișcă în jurul tău de parcă dansează, pregătește ceaiul cu mișcări grațioase, îți pune dinainte cești și farfurioare ca și cum ai fi zeu. Se înclină adânc cu mult respect, iar tu primești ceaiul cu același respect.

Ceaiul e preparat într-un samovar special, care scoate sunete frumoase, o muzică a lui. Și, ca parte din ceremonial, toată lumea trebuie mai întâi să asculte muzica ceaiului. Așa că toată lumea tace și ascultă, afară în grădină păsările ciripesc, iar samovarul își cântă cântecul. Pacea coboară…

Cand ceaiul e gata și e turnat în cești, nu se bea așa cum îl beau pretutindeni oamenii. Mai întâi miroși aroma ceaiului, apoi îl sorbi de parcă ar veni de dincolo, pe îndelete, fără grabă. Cineva începe să cânte la flaut sau la sitar. Un lucru obișnuit, un simplu ceai a devenit un frumos festival religios. Fiecare participant iese din el hrănit, proaspăt, simțindu-se mai tânăr, mai plin de viață.

Și ce s-a făcut cu ceaiul se poate face cu orice altceva – cu hainele, cu mâncarea. Oamenii trăiesc aproape ca adormiți; altfel fiecare țesătură, fiecare cârpă are frumusețea ei, se simte într-un anume fel la pipăit. Dacă ești sensibil, îmbrăcămintea nu e menită doar să-ți acopere corpul, ea e ceva care îți exprimă personalitatea, gustul, cultura, ființa. Tot ce faci trebuie să te exprime, trebuie să fie semnătura ta. Atunci viața devine o sărbătoare continuă.

Partajează asta:

«Fii pur și simplu într-o stare de nonșalanță.

Spune-i existenței: Folosește-mă cum vrei. Sunt disponibil, necondiționat disponibil.»

Atunci, tot ce se va întâmpla prin tine va avea autenticitate.

Va avea intensitate, va avea profunzime.

Va purta amprenta eternului.

Partajează asta:

”O fata si un baiat se indragostesc, si imediat isi propun sa se casatoreasca. Fata ii spune:
– Dar cu o conditie…. .
Este o fata bogata, sofisticata, citita.
Baiatul ii raspunde:
– Accept orice conditie, caci nu pot trai fara tine.
Fata insista:
– Mai intai asculta conditia. Gandeste-te la ea. Nu este o conditie obisnuita. Conditia este sa nu traim in aceeasi casa. Eu am un teren imens, cu un lac frumos, inconjurat de copaci si gradini. Iti voi construi o casa, pe malul opus al lacului fata de casa in care locuiesc eu.
– Bine, dar ce rost are sa ne mai casatorim atunci ?
– Casatoria nu inseamna sa ne distrugem reciproc. Eu iti acord spatiul de care ai nevoie. La randul meu, am si eu nevoie de spatiu. Din cand in cand, atunci cand ne plimbam prin gradina, ne-am putea intalni, accidental. Sau poate in timp ce ne plimbam pe lac, cu barca. Cateodata, te-as putea invita la ceai, la mine acasa.
– Este o conditie absurda, ii spuse baiatul.
– In acest caz, uita de casatorie, ii raspunde ea. Daca nu vom proceda astfel, iubirea noastra nu va putea creste, caci noi nu ne vom putea pastra prospetimea. Vom ajunge sa credem ca avem drepturi unul asupra celuilalt. Eu am tot dreptul sa iti refuz invitatia. La fel si tu. In acest fel, libertatea noastra nu va fi afectata, si ea reprezinta solul fertil pe care poate creste iubirea.

Evident, baiatul nu a reusit sa inteleaga ce vrea fata sa spuna, asa ca a renuntat la ea.

Rabindranath are insa aceeasi viziune ca si Kahlil Gibran. De altfel, au scris in perioade aproape identice. Daca veti reusi sa va acordati reciproc spatiul necesar si sa ramaneti apropiati, vanturile celeste vor dansa printre voi.

Iubiti-va, dar nu transformati iubirea intr-un lant. Iubirea trebuie sa fie un cadou, daruit sau primit, niciodata o cerere. In caz contrar, desi stati impreuna, veti ajunge mai indepartati decat stelele. Puntea intelegerii nu va va uni, caci nu i-ati lasat spatiul necesar.

Nu faceti din iubire un fenomen static. Nu o transformati in rutina. Transformati-o mai degraba intr-o mare, ale carei valuri se sparg de tarmurile sufletelor voastre.”

OSHO

Partajează asta:

…

Tu iubeşti, iar celalalt devine mai liber, acesta este criteriul. Se cunoaşte într-o măsură mai mare pe sine, devine mai conştient de resurse şi capacităţi, se afirmă se manifestă, îşi depăşeşte limitele, se îmbogăteşte comunică altfel, interacţionează cu mai mulţi oameni, devine mai iubitor cu lumea din jur.

Iubirea e foarte uşor de recunoscut. Nu-ti trebuie ochelari sau lentile de psiholog, deoarece ea sare în ochi, e transparentă şi clarǎ. Însă dacă tu nu ai simţit-o, dacă nu i-ai experimentat efectele fiind la rândul tău, iubit cu adevărat de cineva, nu vei şti sǎ o recunoşti, vei face confuzii, o vei distorsiona vei trǎi în ambivalenţe sau în întuneric, după caz.

Acolo unde iubirea nu a rodit, fie pentru că nu există, fie pentru că este infantilă, semnele libertăţii nu apar. Când tu iubeşti celălalt nu se simte în niciun fel forţat, nu este legat prin nicio culpabilitate, nu planează asupra lui nicio datorie, trăieşte doar bucuria şi recunoştinţa.

Ştiu că acesta este un tablou mai degrabă ideal, ajuns nu se ştie cum pe Pământ, din paradisul fiinţelor inaccesibile, îngeri şi arhangheli dotaţi cu aripi şi lipsiţi de pragmatism.

Am întâlnit totuşi oameni capabili să iubească în acest fel sau măcar să aspire la acest fel de a iubi. Am întâlnit, deopotrivă, critici vehemenţi, apărători orbi ai normalităţii sociale, adversari nemulţumiţi, de fapt, de propriile lor blocaje, chiar specialişti în relaţii umane, raţionalizându-şi în teorii elaborate teama de pulsiune erotică sau durerea de a-şi fi irosit o parte din viaţă în căsnicii nefericite, dar migălos poleite.

Nu mă aştept să sprijine aceste idei alţi oameni în afară de cei cu sufletul proaspăt, nealterat în jocurile sociale ale supravieţuirii sau succesului, nonconformişti responsabili, tineri inteligenţi crescuţi într-o cultură mai democratică, visători la o lume mai sănătoasă, adulţi care îşi înţeleg limitele şi luptă pentru a le transcede, bărbaţi şi femei cu un coeficient înalt de originalitate, rezervaţi în a se comporta în feluri care contravin propriei lor inteligeţe.

Şi mai simt că există aliaţi secreţi, piese din uriaşul puzzle social care nu îndrăznesc să spună cu voce tare ceea ce gândesc în sinea lor, cu atât mai puţin să acţioneze congruent, din teama de a nu pierde poziţia socială, prestigiul, respectul ştiinţific sau profesional. Aceşti oameni îmi par a fi prinşi în cea mai puternică disonanţă, scindaţi între ceea ce simt şi ceea ce trebuie să facă, având de ales între măşti pe care le urăsc şi chipuri de care se tem, aproape de un salt excepţional de libertate pe care l-aş aplauda primul.

Însă, oricât de mari ar fi recompensele sociale, cred că nimic nu se compară cu bucuria de a fi în inima lui Dumnezeu, deoarece asta mi se pare a se întâmpla cu un om atunci când iubeşte şi îşi asumă iubirea. Societatea te păcăleşte până în ultima clipă, când mori, şi poate nici atunci nu-ţi dai seama ce energii inimaginabile au rămas latente în sufletul tău socializat cu succes.

Din fericire, undeva pe parcursul vieţii, încă ne mai putem înţelege mecanismele prin care ne refuzăm bucuria iubirii extinse, rotiţele individuale şi colective care ne limitează plăcerea de a savura misterul creaţiei. Trecutul nerezolvat al familiei din care provii, la care se adaugă aşteptările şi sancţiunile sociale, scenarii de vieţi cu grade de libertate cel mult acceptabile, însă fară nimic fascinant, extatic, copleşitor.

Adrian Nuta

Partajează asta:

“Când dragostea vă îndeamnă, urmaţi-o

                Chiar de cărările ei sunt anevoioase şi abrupte.

                               Şi când vă învăluie cu aripile sale, lasaţi-vă în seama ei

                                                            Chiar dacă sabia ascunsă în penajul său vă poate răni.”

Kahlil Gibran

Partajează asta:

Figura şi fondul, sunetul şi tăcerea, fiinţa şi nefiinţa, obiectul şi spaţiul, centrul şi periferia sunt la fel de inseparabile ca cele două feţe ale unei monede. Totul este atât de legat, încât nimic nu poate să apară în existenţă fǎră colaborarea întregului Univers.

PARABOLA INCAPERII ALBE

Închipuie-ţi că te găseşti într-o cameră goală în care totul este alb: podeaua, pereţii, tavanul. O forţă miraculoasă te ţine suspendat în aer, în mijlocul camerei. Nu se aude nimic, nu poţi atinge nimic, iar tot ceea ce vezi este un alb desăvârşit. Care ar fi experienţa ta în acest caz şi cât de mult ai dori să se prelungească?

În cadrul acestei experienţe, ştii ceva despre tine? De pildǎ, ştii unde te afli şi de cât timp eşti acolo? Eşti înalt sau mărunţel? Eşti rotofei sau slăbănog? Eşti un om bun? Eşti un om rău? Întrebări fǎră răspuns… Această experienţă nu-ţi pennite să afli nimic despre tine însuţi.

Brusc, viaţa ta se schimbă. Pe perete, nu se ştie cum, a apărut un mic punct negru. N-ai observat cum s-a ivit acel punct acolo. Cert este că el există. Şi, odată cu el, experienţa ta se lărgeşte.

Punctul este mai mic decât tine, prin urmare tu eşti mai mare decât el. Punctul este acolo, tu eşti aici. Deşi invizibilă, între tine şi punctul de pe perete se ţese acum o relaţie.

Această relaţie îţi permite să te defineşti. Începi să-ţi creezi o identitate.

Apoi, la fel de neaşteptat, în cameră apare un căţeluş (un pui de dalmaţian), urmat la un interval scurt de o zebră. Habar nu ai cum apar lucrurile astea. În sinea ta, te bucuri însă,  deoarece cu ajutorul lor te poţi cunoaşte pe tine însuţi. Fără altceva/ altcineva, tu nu ştii cine eşti. Tu şi 

celălalt formaţi o pereche polară. Ai nevoie de celălalt pentru a te defini, a te descoperi sau a te cunoaşte.

Ai văzut vreodată un profesor care să scrie pe o tablă neagră cu cretă neagră? Eu n-am întâlnit (şi am făcut ceva şcoală la viaţa mea). Pe o tablă neagră, profesorul a scris întotdeauna cu o cretă albă. Negru şi alb – acestea sunt polarităţile. Este absolut necesar ca tabla să fie neagră pentru ca scrisul alb să devină vizibil.

Ceva asemănător se întâmplă cu tine şi cu lumea. Lumea este un fel de tablă neagră pe care tu devii vizibil.

Lumea îţi furnizează contrastul. Tu şi lumea sunteţi polarităţi inseparabile pentru că, fǎră lume, tu nu ai fi vizibil. Nu ai şti cine eşti. Lumea te ajută să ieşi din starea de nondiferenţiere. Te ajută să te identifici. Lumea există pentru tine. Trebuie să te identifici cel puţin o dată. Abia după aceea te poţi dezindentifica, pentru că atunci vei şti cine eşti.