OAMENI CU SPINI SAU OAMENI IMPOSIBILI ~ MARIA TIMUC

Un mare iniţiat, care comunica în mod conştient cu plantele, avea o grădină plină de cactuşi.

Într-o zi, cactuşii i-au transmis că-şi creşteau spini pentru că se apărau cu ajutorul lor de aceia care ar fi vrut să-i rupă şi să-i rănească.

Iniţiatul a decis atunci să le spună cactuşilor în fiecare zi :

”Vă iubesc foarte mult. Nu vreau să vă fac nici un rău. Puteţi să renunţaţi la spinii voştri”.

În timp, s-a întâmplat ceva extraordinar; cactuşii au început să-şi dea spinii jos.

Puii care răsăreau din ei, apăreau golaşi, fără nici un spine.

Era forma în care cactuşii răspundeau la iubire.

Oamenii dificili sunt ca nişte cactuşi.

Uneori ei se comportă aberant, îşi cresc nişte spini ”interiori” şi înţeapă cu ei pe toată lumea.

Pentru cei mai mulţi oameni, dificilii sunt o pacoste şi chiar adevărate obstacole în calea fericirii.

Cei mai mulţi au crize de furie şi nu se sfiesc să insulte în stânga şi-n dreapta.

Oamenii preferă să-i ocolească, dar pentru cei obligaţi să trăiască în preajma lor, să lucreze pe lângă ei, să aibă a face cu ei, viaţa poate fi un chin.

Cactuşii sunt doar un simbol al omului dificil, un simbol frumos.

Cactuşilor le poţi iubi şi spinii, căci spinii nu te deranjează dacă nu-i atingi.

Cu oamenii dificili lucrurile sunt mai complicate; ei te înţeapă oricum, asta-i starea lor.

În esenţă, ei te înţeapă, însă, din acelaşi motiv pentru care te înţeapă şi cactuşii; să nu cumva să-i răneşti.

Proiecţia lor esenţială este aceea că nu-i iubeşte nimeni şi din pricina asta va fi oricând posibil să pună cineva mâna pe ei şi să-i rănească.

Spinii oamenilor dificili sunt o formă de apărare a sensibilităţii pe care ei o ascund cu dibăcie sub comportamentul absurd, apăsător, urât şi atât de greu suportabil.

Omul cu spini poate fi recunoscut prin faptul că înţeapă la fel şi un rege, şi un servitor, şi un un sfânt, şi un ticălos.

Cineva care te înţeapă numai pe tine, dar dă dovadă de prietenie şi de politeţe cu mulţi alţi oameni, nu este un om cu spini, ci unul care are ceva cu tine personal.

În faţa acestuia poţi face un pas înapoi.

Îl poţi lăsa în pace, n-are rost să-l convingi că-l accepţi, că-l iubeşti, or că ai vrea ceva de la el.

Acesta are spini doar pentru tine şi asta-i altă poveste, altceva.

Omul cu spini înţeapă fără…deosebire.

Chiar îi înţeapă mai viguros pe cei care pretind că-l iubesc.

El se apără, dar şi testează dragostea.

Spinii au funcţie de apărare, dar şi de testare a iubirii.

Am cunoscut şi eu cîţiva oameni cu spini.

Aproape nimeni nu-i mai iubea, fiindcă deveniseră insuportabili, dar eu comunicam cu ei şi descoperisem că erau poeţi minunaţi, oameni din cale afară de generoşi, cu o blândeţe şi o bunătate nemăsurată.

”Nu ştiu cum poţi tu să vorbeşti ceasuri întregi cu lighioana asta”, mă întrebau unii.

„Nu ştiu cum poţi să comunici cu un om atât de rău”!

Sigur că făceam adesea ochii mari atunci când cineva îmi mai vorbea despre „isprăvile lighioanei” şi asta pentru că faţa cu spini nu mi se arăta în acelaşi fel, deşi erau momente în care primeam – ca toată lumea – înţepături grozave.

Am primit sprijin şi îngăduinţă deplină, am văzut exprimarea bunătăţii şi a sensibilităţii extreme la oameni catalogaţi drept incapabili de bunătate şi comunicare.

M-am întrebat într-o zi cum era posibil aşa ceva.

Am înţeles atunci în mod decisiv, în plină experienţă, că oamenilor dificili le picau instantaneu spinii atunci cînd se simţeau acceptaţi şi nu aveau suspiciuni legate de motivele pentru care te aflai în preajma lor.

Oamenii dificili cred că nu sunt iubiţi.

Lumea este periculoasă pentru ei, aşa încât decid într-o zi să se ascundă de lume, dar să se şi apere de ea.

Răutăţile lor sunt o formă teribilă de apărare împotriva rănirii.

„Mai bine-i rănesc eu, căci dacă mă rănesc ei, risc să mor”,

spune inconştient dificilul.

Dar, dacă el se simte iubit, acceptat şi înţeles, dacă nu-i întorci răutatea, dacă ştii că el îşi apără fragilitatea interioară şi bunătatea şi îi accepţi armele, el va face ca şi cactuşii; va da spinii jos.

Se va dezgoli total şi-n goliciunea aceea îl poţi vedea într-o strălucitoare, halucinantă şi fantastică bunătate, generozitate şi capacitate extraordinară de a iubi.

Cei mai buni dintre oameni se apără de rău prin ţepii lor.

Aceşti oameni, despre care se spune că sunt răi, incapabili de comunicare, de dragoste, continuu puşi pe harţă şi pe insultă, ascund în ei o frumuseţe care lăcrimează în faţa acceptării.

Am văzut de multe ori lacrimile de bucurie, ca şi pe acelea de milă, lacrimile de compasiune şi lacrimile care-au pregătit mari acte de generozitate ale unor oameni consideraţi de majoritatea „imposibili”.

Nici nu cred că am întâlnit vreodată oameni mai frumoşi şi mai fragili decât aceşti „dificili”, ascunşi sub spinii lor.

Dacă-i avem prin preajmă şi ne deranjează, putem proceda precum iniţiatul cu ai săi cactuşi, care au sfidat natura şi s-au dezbrăcat de spini.

Surpriza se ascunde sub spini,

căci atunci când oamenii răi sunt iubiți,

o mare de iubire se revarsă din ei…

MARIA TIMUC